o 9 zi,o 9 emotie...

Dar cum se simte cand iubesti?

2012-01-02T23:29:00.000+02:00

C-un cappuccino decofeinizat in fata si cu majoritatea gandurilor afumate de mirosul de tigara din bar, ma straduiesc sa-m tin oboseala in frau. De astfel de revederi delicioase nu ma pot bucura mai des de o data la cateva luni.

Cum se simte cand iubesti? Eu, sincer, nu stiu daca iubesc, nu stiu nici macar daca am iubit.

Cunoscand omul care tocmai a rostit cuvintele de mai sus, nu vin ca o adevarata surpriza, ci mai degraba ca o sugestie. Sugestie pentru o tema de reflectie. Ce-i toata nebuneala asta cu indragostitul?

E greu, e imposibil de spus si e, ca orice traire sau emotie, ceva personal. Unu' plange cand iubeste, altu' rade, unu' zburda precum Mary Poppins, altu' se-ndoapa cu ciocolata. Dar cateva simptome ale acestei nebunii tot trebuie sa ne fie comune.

- sentimentul de 'acasa' atunci cand il strangi in brate pe acela (= omul pe care presupunem ca-l iubim)

- senzatia de pat imens, de pat oribil de mare si rece pe care o resimti in noptile in care acela nu ocupa jumatate

- frica omniprezenta ( cu care, in timp, te obisnuiesti dar tind sa cred ca nu dispare niciodata ) de a-l pierde pe acela

- cheful permanent de a sta la cratita si a pregati supa aia, care tie nu ti-a placut niciodata dar care ii aduce pe buze un zambet de milioane lui...acela

- renuntarea fara lupta la achizitionarea unei noi perechi de pantofi ( care mai era si la reduceri! ) pentru ca se apropie ziua de nastere a lui acela

- dorul nebun si innebunitor

- timpul alocat, in mod normal, somnului si pe care il realoci, fara a sta pe ganduri, discutiilor lungi si captivante cu acela

- disponibilitatea catre impartirea ciocolatei cu acela

Banuiesc ca ar mai fi multe, sau poate cele insirate de mine ( si inspirate si de discutia de aseara ) nu sunt adevarate, dar, dupa cum spus deja, este o traire personala.

Frumoasele mele emotii

2011-12-16T23:34:00.001+02:00

Starea de spirit din ultimele zile îmi este influenţată, în mod iremediabil, de doi factori : primul este lectura cărţii lui Paulo Coelho, Unsprezece Minute, şi al doilea este concertul lui Ştefan Bănică Junior de Crăciun.

Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă.

De mult discutata şi criticata carte a lui Coelho m-am apucat încă de luna trecută şi tot mai am 50 de pagini ( da, este vorba de o carte de doar 300 pagini!). Dar nu vreau să o termin. Mă încearcă aceeaşi senzaţie ca atunci când ştiu că mă apropii de ultimele episoade ale unui serial îndrăgit, şi prelungesc pe cât posibil perioada de savurare. Tind să cred că unul dintre secretele succesului cărţilor lui Coelho este acela că îl face pe cititor să înţeleagă că, de fapt, nouă, oamenilor, ne este dat să trăim experienţe similare. Ceea ce ne diferenţiază este modul în care noi percepem fiecare moment important (sau insignifiant) al vieţii şi ce schimbare lăsăm să se producă în noi, aflându-ne totodată şi propriile limite. Şi încă un aspect prezent în cărţile lui, în care mă regăsesc şi-mi place asta, este referitor la om şi limitele lui. Doar atunci când se află la limita existenţei, dintr-un punct de vedere sau altul, doar atunci omul poate trăi pe deplin, îşi poate însuşi o trăire în totalitate.

Dragostea nu este în celălalt, este în noi înşine; noi o trezim. Dar pentru trezirea asta avem nevoie de altul. Universul are sens doar când avem cu cine să ne împărtăşim emoţiile.

Când vorbim despre limite existenţiale, oricum fiecare dintre noi avem propria părere. Pentru că fiecare dintre noi avem propriile limite, pe care nu ni le cunoaştem până nu ne regăsim, din întâmplare sau dintr-o inconştienţă, la marginea prăpastiei. Gata, gata să cădem...şi atunci apare un gând. Primul e întotdeauna cel mai bun, aşa că urmează-l!

Acum două seri am fost la Sala Palatului, la primul concert aniversar al lui Bănică. Nu ştiu cum li s-a părut altora dar ştiu sigur că pe mine m-a cucerit, fascinat, emoţionat în ultimul hal şi m-a făcut să visez, în ciuda a tot. M-a surprins foaaaarte plăcut să o văd şi pe Andra pe scenă, într-un asemenea duet de zile mari. M-au bucurat spectacolul dansului, muzicii şi al luminilor. Dar mai presus de toate, m-a atins în cel mai frumos şi altfel mod, emoţia din glas pe melodiile de dragoste şi pe toate mi-am dorit să le reascult de-ndată ce m-am lăsat purtată în visare de ultimul acord.

În momentele alea, când stăteam pe scaun, înconjurată de sute de oameni, unii fiindu-mi mai străini ca alţii şi neştiind care mi-s mai străini, mă gândeam la cât de diferiţi suntem. Toţi în aceeaşi încăpere, şezând pe scaune identice, percepând volumul muzicii la aproape acelaşi volum şi totuşi trăind experienţa în moduri complet diferite. Aş fi vrut să împrumut pentru câteva clipe scaunului din dreapta măcar o fărâmă din toate emoţiile ce mă încercau şi păreau să se oprească toate doar la scaunul meu. Dar nu am de ce, nu avem de ce să ne dorim să dăm celorlalţi ceea ce e mai fain pe lume dar ei nu-şi doresc. E prea scurtă viaţa asta ca să nu fim egoişti, ca să nu păstrăm cele mai frumoase emoţii pentru noi, împărtăşindu-le doar atunci când există dorinţă de ambele părţi.

Mi s-a făcut dor de acea emoţie veritabilă.

Intunericul plin de lumina

2011-12-09T21:29:00.001+02:00

În seara zilei Moşului Nicolae, stăteam de vorbă cu Smiley, amândoi întinşi în pat, uitându-ne unul în ochii celuilalt. Numai jocul luminiţelor roşii ale brăduţului dansau pe chipul lui iar mirosul de zmeură coaptă (nu sunt prea sigură că există aşa ceva, dar mirosul exact asta inspira) parcă mă făceau să mă simt ca-ntr-o poveste de iarnă. Tocmai aşezasem sub brăduţ o ciocolată şi eram veseli: eu pentru că o primisem, el pentru că o dăruise.

Tu cum te visezi peste câţiva ani? aud deodată surâsul glăsuind.

Uau, nu mă aşteptam să aud întrebarea asta. De fapt, au! Parcă e vocea conştiinţei mele care mă grăbeşte, fără ca măcar să-şi imagineze că stârneşte o asemenea furtună de gânduri şi griji, să-mi retuşez odată pentru totdeauna visul. Nu poţi pretinde nimic de la viaţă cât timp tu nu eşti în stare să te decizi clar ce vrei. Să desenezi în gând, să te desenezi pe tine, cel de mâine, de peste un an, de peste zece ani şi să te păstrezi aşa în minte. Să priveşti poza asta mereu, să te ghideze, să te ridice, să te ţină cu picioarele pe pământ, să te zgâlţâie când stai prea scorţos.

Ok, dacă e pe-aşa, ceea ce vreau eu este să...(tăcere lungă) Ştiu! Să trăiesc în fiecare zi a vieţii mele cu satisfacţia pe care o simt atunci când întâlnesc un amic şi-mi spune că mă citeşte şi-i place ce scriu. Să mă bucur la nesfârşit de tăcerea asta-n doi, ştiind că zâmbetul mi-e-mpărtăşit chiar şi pe întuneric. Hai, fă poză, dă save şi gata!

Mos Craciun cu plete dalbe...

2011-12-08T22:59:00.000+02:00

Vorbeam azi cu copiii şi mi se plângeau că nu au reuşit încă să îi scrie şi să îi trimită scrisoarea Moşului Crăciun. Le-am sugerat să se grăbească, iar după ce am rostit ultimele cuvinte (gen - vă zic eu că dacă nu vă grăbiţi, nu mai ajunge în Laponia până-n Ajun!), mi-am dat seama că eu am uitat complet de scrisorică. Inacceptabil.

Şi iată-mă în faţa laptopului (că doar, na, tehnologia şi-a făcut loc şi-n miezul tradiţiilor), gândindu-mă la toate acele lucruri la care visam, an de an tot mai multe, mai complexe, mai greu de cărat de neobositul Moş. Şi totuşi, aproape întotdeauna noaptea de vis mi-a adus cu ea şi împlinirea viselor. Aşa că nu are rost să ne încăpăţânăm să spunem că Moşul nu există, doar de teama dezamăgirilor. Moşul există, reapare în viaţa noastră ca un laitmotiv al iernii şi aduce speranţă, zâmbete şi mult chef de recitat poezii, la prichindei.

Poate că Moş Crăciun nu este acel moş pe care ni-l imaginăm noi toţi atunci când spunem că el nu e real, că-n hainele alea alb-roşii s-ar putea îmbrăca oricine, ducând un sac plin de cutii goale şi pe copii tot i-ar păcăli. Poate că Moşul este luminiţa de la capătul unui an, de astă dată mai greu, odinioară mai uşor. Poate că el este lumânarea netopită a speranţei, aceea de care fiecare dintre noi are nevoie, la un moment dat sau întotdeauna, pentru a-şi reîncălzi sufletul, pentru a reînvăţa să aprecieze viaţa, pentru a descoperi forţa gestului de a dărui.

Să încetezi să mai crezi în Moş Crăciun înseamnă să te laşi pradă urâtului omniprezent în viaţa noastră, să închizi o uşă prin care, oricum, nu ar intra vreodată frig, ci doar căldura mult râvnită atunci când şemineul a obosit.

Să crezi...uite, eu chiar cred. Anul trecut, l-am rugat puţine şi am făcut-o doar cu gândul, căci mi-era că n-o să ajungă unde trebuie, expediată din ţinutul chinezesc. Iar astăzi, deşi a întârziat un pic, mi-a adus darul, mi l-a lăsat în pragul uşii nu înainte de a-mi scrie şi o notă explicativă:

Iartă-mă pentru întârzierea asta, ştiu că mă aştepţi de ceva timp. Am rătăcit darurile iar de-al tău am dat abia zilele trecute, pregătindu-mi pachetele pentru următoarea călătorie spre voi. Am venit până aici personal doar pentru tine şi te-am căutat mai întâi în Tianjin (căci acolo erai ultima dată când am auzit de tine), apoi la Galaţi (ştiind că acolo-s ai tăi), apoi am venit în Bucureşti. I-am epuizat pe renii ăştia ai mei de-au ajuns să-ţi ştie şi ei povestea vieţii. Sper şi cred că nu am venit prea târziu. Îţi mulţumesc pentru că-n credinţa ta eşti tot copilul pe care l-am vizitat prima dată acum 22 de ani, şi pentru că nu oboseşti să mă aştepţi mereu.

Noi şi-o brioşă

2011-11-29T23:21:00.000+02:00

Cred că am mai spus-o, toţi apropiaţii mei o ştiu şi nu mă sfiesc să o mai spun: frate, io-s îndrăgostită. Şi nu e vorba de o dragoste simplă, e cu năbădăi, cu pasiune mai ceva ca-n filme, cu vorbe multe şi mărunte (niciuna de alint), cu Hăis şi cu Cia, cu eşti disper!! şi cu las’ că nici tu nu stai mai bine!, cu meciuri şi cu spectacole, cu arăt ca naiba azi. şi cu nu te pot contrazice., şi cu...brioşe.

Dar nu, nu, nu orice fel de brioşe. Deşi am susţinut fidelizarea pe primul produs încercat, şi anume brioşa cu afine fără zahăr (!), apoi a apărut şi revelaţia de pe urmă. Viaţa e prea scurtă pentru impresii din astea de domnişoară.

Adu-mi şi mie o brioşă cu ciocolată albă, te rog. Ştii tu de care, de-aia de-ţi place ţie.

Nu am de ce să mă privez de o asemenea plăcere. Când văd ciocolata aia albă şi pufoasă, situată la căldurică fix în mijlocul pufoşeniei cafenii cu aromă de ciocolată, când iau prima îmbucătură şi bucuria gustului mă cuprinde pe de-a-ntregul...asta e fericirea. Apoi, arunc privirea în jur, de parcă m-aş coborî pentru o clipă din nori pe pământ, şi aud vocea inamicului: Dă-mi si mie din aia (aka ciocolata albă).

Dar nu o ai şi tu pe-a ta? Hai că ţi-o aduc pe-a ta.

O termin pe-a mea, fără a uita să o savurez ca la carte, şi o dau inamicului pe-a lui. Muşcă din ea. Pfai, ce sărutare i-aş trage acuma. Pfai, uite, a muşcat din ciocolata albă! Trebuie să-l sărut!

Ah, inamicule, mânca-ţi-aş sărutarea ta...

P.S. Am uitat să precizez: da, de cafea vorbeam.

I guess I could be one of the luckiest girls in the world.

2011-11-20T22:10:00.000+02:00

Şi în fraza din titlu nu este vorba de niciun fel de optimism exagerat, ci de conştientizarea a tot ceea ce sunt, am şi pot avea. E vorba de tot ceea ce găsesc atunci când mă adâncesc în trăiri şi-n emoţii, de tot ceea ce am cunoscut şi-am văzut, de tot ceea ce văd că se va îndeplini cândva, în viitorul frumos al vieţii mele. Spre exemplu:

- sms-ul primit ( în toiul unei zile înfricoşător de grea ) în care ţi se da o veste la care nici nu îţi dădeai voie să visezi, de teama deziluziei

- telefonul primit în mijlocul nopţii care ( te trezeşte mai buimacă decât după o beţie dar ) îţi reaminteşte că exişti în sufletul cuiva

- complimentele unui om care nu are niciun interes să te flateze ( şi, care, pe deasupra, mai sunt şi adevărate )

- adormitul în braţele lui

- ochiii copiilor atunci când le duci cartonaşe pentru a-şi completa albumul de la Cora ( şi bărcuţa pe care ţi-o construieşte din hârtie drept mulţumire )

- râsul colorat al unei roomie şi îmbrăţişarea ca din senin a celeilalte

- credinţa în dragoste, chiar şi atunci când dragostea însăşi vine la tine, te trage de urechi, te pălmuieşte uşor peste obraji, te fixează ochi în ochi şi-ţi spune pe silabe : Eu-nu-e-xist.

- cafeaua de dimineaţă, băută alături de cineva ( chiar şi-n gând )

- curiozitatea din glasul prietenei tale dragi atunci când ştie că ceva ieşit din comun s-a întâmplat în viaţa ta ( şi împărtăşitul sentimentelor tale )

- momentul în care îţi dai seama că lui îi pasă

- descoperirea unei melodii superbe, numai bune de pus pe Ipod şi ascultat în metrou ( stând pe scaun, căci de data asta ai prins unul liber )

- atmosfera de Crăciun şi visele la care te-ndeamnă

- inelul purtat ca medalion care luminează întunericul momentelor de singurătate

Şi ar mai fi.

Putin sampon, putin balsam

2011-11-16T22:02:00.001+02:00

Mie îmi place să scriu cu şi din suflet, direct din adâncul lui. Şi asta pentru că adesea nu reuşesc să transmit emoţiile reale prin vorbe, alea pe care le rostim fără să ne gândim prea mult înainte, mult prea instinctiv şi fără simţ de responsabilitate. Alea pe care, dacă am vorbi cu ochii, nu am fi vreodată în stare să le zicem.

O viaţă mai frumoasă acum la promoţie 2 în 1: Învaţă din toate, bucură-te de toate.

Asta e combinaţia 2 în 1 de care am devenit dependentă. Şi vreau să-mi păstrez dependenţa asta mai mult decât vreau să-mi păstrez toate celelalte independenţe. Pentru că merit.

Aşa cum sugerează şi reclama de mai sus, pachetul promoţional este realizat asemenea unui set de cosmetice pentru păr: şampon şi balsam. Şamponul este învăţarea, baza cu care se masează sufletul în fiecare zi pentru a fi curat, proaspăt şi strălucitor (şi în cazul unora, cât mai creţ). Acest masaj poate fi făcut şi de altcineva (tot în cazul unora, de o mami plină de energie şi cu înţelepciunea trează chiar şi la primele ore ale dimineţii), dar e bine ca din când în când să fie frăgezit şi de propriile mâini, care-i ştiu punctele sensibile mai bine decât oricare altele.

Balsamul este bucuria, cea care completează cu conştiinciozitate sarcina învăţării, şi fără de care niciun proces de spălare nu poate fi încununat cu succes. În cele din urmă, trebuie acordată o atenţie specială şi meditaţiei de după, pardon, clătirii părului, într-un mod cât mai relaxat şi natural posibil.

Comparaţia nu este întâmplătoare. Pentru mulţi dintre noi, spălatul părului sau trăirea din plin şi cu folos au ajuns să fie doar nişte gesturi mecanice, făcute din inerţie. Adică, nişte nimicnicii. Gândindu-mă la toate astea şi neştiind exact ce cred, m-am apucat de mi-am luat un mic şi discret interviu. Şi m-a surprins unul dintre răspunsurile primite:

Dacă mă întrebi pe mine, îţi voi spune că totul şi orice înseamnă ceva, totul trebuie să însemne ceva, pe toate le primim ca însemnând ceva. Sau aşa cum mi-a spus cineva drag: să ne ferească Cerul de tine atunci când te-ndrăgosteşti. Da, pentru că, ceva înăuntrul meu îmi şopteşte că am degeaba un suflet dacă nu mă folosesc de el, dacă nu îl întorc pe toate părţile şi nu-i pătrund toate tainele, dacă nu-l umplu de julituri şi de cicatrici, dacă nu-l reîntregesc mereu până când îi dau forma cea mai frumoasă.

Dar na, mai oboseşte şi el, mai obosesc şi eu. Nu de puţine ori, mă grăbesc şi nu mă mai dau cu balsam, sau mă dau în grabă, nici măcar nu apuc să mă bucur de parfumul lui. Alteori, îi simt aroma în părul meu mult timp după ce am ieşit din baie. O simt ca pe o îmbrăţişare din care nu aş mai vrea să scap.

Melodia nu are, practic, nicio legătură cu cele scrise mai sus. Poate doar cu partea aia cu îndrăgosteala...

Zâmbeşte dacă mai ai vise.

2011-10-27T00:09:00.000+03:00

...iar dacă te simţi chiar în ultimul hal de ai impresia că nici vise nu mai are rost să porţi cu tine, fă-ţi un vin fiert, într-o seară de toamnă-iarnă. Fă-ţi-l tu, cu mânuţele tale, pentru că aşa vei împuşca doi iepuri deodată (nu c-aş susţine în vreun fel asasinarea fără drept de apel a bietelor animale, dar aşa-i expresia asta, fir-ar ea să fie!): în primul rând, te bucuri de vinul făcut exact aşa cum ştii tu că-ţi gâdilă mai frumos şi mai intens papilele gustative, în al doilea rând, te trezeşti deodată copleşit de un sentiment de mulţumire gen Ulala, sunt mai şmecherie decât credeam!

Urmarea firească a acestei stări, cât şi a paharelor, pardon, a pahărelului de vin, este şi o doză neaşteptată de optimism:

Păi, dacă eu pot face un vin fiert atât de bun, de ce nu aş putea face şi altele? De ce nu aş putea să mă apuc mâine să gătesc o supă cremă de legume (şi cu crutoane)? De ce nu aş putea să iau interviul ăla pentru jobul pe care mi l-am dorit? De ce nu aş putea să fac revelionul în Barcelona? De ce nu aş putea să fiu iubită? Cred că aş putea. Nu poate fi mai greu decât preparatul unui vin fiert.

Nu, nu ai nevoie de nicio oglindă, cred cu certitudine că ăla mic şi creţ de pe chipul tău este zâmbet. Şi ia uite-te la el cum creşte! A zis cineva că nu mai ai vise?

(Bănuiesc că este de lepădat, în acest context, relevanţa faptului că cea care prepară vinul, de fapt, este vară-ta, tu doar priveşti şi baţi câmpii în timp ce ea munceşte. Da, şi eu am zis nu e de menţionat, un gărgăune de pe conştiinţă m-a forţat.)

Beyonce - Dreaming

P.S. Mulţumesc sursei de inspiraţie, prezentă în staţia de metrou de la Universitate, acum două seri, printr-un grup de tineri voluntari care afişau astfel de mesaje. Mulţumesc şi vă apreciez.

(Sursă foto)

Vino să visăm în Braşov!

2011-10-22T12:58:00.001+03:00

Mereu îmi spune M. Luv să mă bucur de fiecare clipă a vieţii mele. Aşa cum vine, aşa s-o şi iau în braţe, să n-o las să-mi scape oricât s-ar zbate ea. Mai ales dacă e una fericită căci o să-mi facă inima să bată tare, tare cu pasiunea unui tango; mai ales dacă e una tristă căci sigur are să-mi spună ceva important; mai ales dacă e una care, aparent, nu aduce nimic nou sufletului meu, căci sigur aduce dar are un ambalaj mai chinezesc, aşa.

Nu ştiu cum să vă spun da’ mi-e rău dor de mare...

Parcă aşa începe Chirilă una dintre piesele alea faine cu şi despre mare: Vino să visăm sub apă. Dar mie nu mi-era dor de mare. Mie mi-era dor de Piaţa Sfatului, de aruncat o privire-n sus şi văzut tronând deasupra oraşului alea 6 litere albe şi mari, de un cer senin şi-o plimbare aproape de el, de o rază de soare cu dinţi, de o supă Gulaş şi de-un Frappe (înlocuit cu un Latte, fapt datorat necesităţii adaptării la temperaturile acestui sfârşit de octombrie), de o deschidere a ferestrei, în zori, şi respirat aerul proaspăt şi rece, neschimbat de anul trecut. De un luat de mână neatent pe acordurile grăbite ale unui hai că-ntârziem, de un nu pot să cred c-ai venit din privire, de un nici nu ştii cât am visat clipa asta din zâmbetul răspuns.

Cât despre descoperiri, una este brunetă şi creaţă (politica blogului meu nu permite să dau nume aşa că-i voi spune Chocolate M.) şi îndrăgostită şi mi-a reamintit cât de mult iubesc discuţiile la cafea prelungite până după masa de prânz, complicitatea feminină atunci când uiţi că mai există, cheful de viaţă într-o viaţă guvernată de iubire.

Cu fiecare zi, îmi vine să dau tot mai mult la licitaţia vieţii pentru oamenii optimişti şi să rostesc un Mulţumesc cu voce tare pentru că şi-au făcut loc şi-n existenţa mea, pe alocuri golaşă până atunci.

Aşadar, de astă dată, am adaptat: Vino să visăm în Braşov.

Food matters.

2011-10-13T12:14:00.000+03:00

Mens sana in corpore sano.

De parcă nu era suficientă influenţa lui M. Luv asupra mea şi în ceea ce priveşte mâncarea, zilele astea am mai petrecut ceva timp şi cu Petro, o împătimită a mâncatului sănătos şi inteligent, şi acum am dat din greşeală şi peste un filmuleţ, legat de aceeaşi problemă.

Şi am stat să mă analizez. Nu mănânc cartofi prăjiţi decât atunci când merg la Mc. Şi o fac destul de des (şi la ore foooarte târzii), în ciuda faptului că B. mă ceartă mereu. Nu mănânc ciocolată decât atunci când sunt cu oameni dragi, cărora le place şi mă îndeamnă să iau şi eu. Nu mănânc bomboane decât atunci când primesc (eu sau mami) şi mă tentează în ultimul hal. Carne? Oo,da, mănânc mereu, deşi îmi plac doar unele mâncăruri cu pui. Dar dacă avem carne, asta mâncăm. Măcar nu mănânc mezeluri, niciodată nu mi-au plăcut, la fel ca şi pâinea (dar, repet, le mănânc pe toate astea atunci când merg la Mc, vrând-nevrând). Astea sunt alimente care chiar nu au rost în viaţa mea de păpăcioasă (şi, totuşi, le las să îşi facă singure un rost.).

Vreau să mă las de lapte (după o victorie atât de mare precum cea a lăsatului de picături, mă simt puternică şi capabilă să mă las de orice), şi aş vrea să mă apuc de fructe. Dar asta încerc de când mă ştiu şi numai în China mi-a mers, căci aveam multe opţiuni. Şi pe Lilly lângă mine.

Acum să mă iau de filmuleţ. Ar trebui să păpăm fructe şi legume crude, într-un procent de cel puţin 51% din fiecare masă. Oftez, şi încerc să îmi imaginez cum aş putea face asta. Gata, ştiu. Cu salate! Să mă mai uit un pic, să mai scriu un paragraf aici. Ia uite că mai fac ceva bine: beau apă dimineaţa, dar nu îndeajuns de multă. Recomand băutul apei pe stomacul gol, are un efect revigorant incomparabil.

Echinacea. Da, trebuie să iau. Măcar iarna. Că şi-aşa am sistemul imunitar cam varză. Şi vitamina C. Dar hai să încep cu un ceiuc verde. Uau, ador aroma asta chinezească.

Hai să ne-ndrăgostim!

2011-10-06T23:50:00.000+03:00

Ce, nu te ţine?

Uită-te la mine! Mă vezi? Îmi vezi braţele? Le-am deschis larg, tu nu trebuie decât să alergi spre mine şi să te laşi dus de îmbrăţişare. Nu că e a mea, dar chiar e super profi, mi-o antrenez de câţiva ani şi numai cu alte braţe speciale. De-alea de emanau o căldură pentru frigul iernatic, şi o răcoreală, de la vârful degetelor şi până în vârful firelor de păr, pentru fierbinţeala ultimelor veri. Am antrenat-o şi e pregătită pentru orice condiţii. Confort maxim şi garantat.

Acum hai dă-mi drumul din îmbrăţişare şi priveşte-mă. Mor după zâmbetul tău! Când mi-e greu să deschid ochii dimineaţa, mă gândesc la zâmbetul ăsta. Şi m-apucă de zâmbesc şi eu, aşa, ca toanta. De-ar deschide cineva uşa camerei mele, în zorii zilei, m-ar găsi zâmbind la pernă. I-aş zice că...ăă, îmi antrenez muşchii faciali, o sesiune de fitness facial e numa’ bună înainte de un machiaj ca la carte. Dimineţile începute cu zâmbetul tău în gândul meu sunt doar preludiul zilelor aproape perfecte. Căci de perfecţiune n-am auzit, încă, pe acest pământ.

Privindu-mă în ochii tomnatici, lasă-mă să-ţi mulţumesc. M-ai aşteptat atâţia ani şi astăzi nu vii la mine să mă cerţi pentru toată aşteptarea la care te-am supus. Simt bucuria ta pentru că, în sfârşit, mi-am întors privirea spre tine. Ai stat mereu într-un colţ şi m-ai lăsat să te cunosc încet, inconştient, curios, agitat, conştient. Ai ştiut întotdeauna că dragostea nu e o mulţime de trăiri constante şi permanente, ci o nebunie. Care începe frumos şi se termină urât, sau, aşa cum ai lăsat să se întâmple cu noi, începe greu şi nepromiţător, dar nu se termină.

Să fiu Yin al tău promit să-ncerc. Să fiu noaptea atunci când lumina oboseşte, să fiu tristeţea atunci când nu mai ştim să apreciem fericirea, să fiu tăcerea atunci când cuvintele nu mai pot spune nimic. Să fii tu focul care ne ţine sufletele calde, vântul care ne poartă spiritul în cele mai profunde locuri din lume, Yang-ul meu.

Hai să ne-ndrăgostim, vieţule!

Sursa foto.

Alina Neînfricata şi cutremurele

2011-10-04T12:57:00.000+03:00

Cine a zis că mi-e frică de cutremure? Mie, Alina Neînfricata? Nu, nici gând de aşa ceva. Nu mă alarmez; doar ţip, sar din pat ca ciupită de o grupare mafiotă de purici, traversez camera şi holul cu o viteză puţin peste cea a luminii şi mă poziţionez precum un manechin parizian în tocul uşii din sufragerie. V-am zis doar că nu mi-e frică de cutremure.

Lăsând gluma la o parte, este destul de antrenant să te trezeşti din somn în plină bâţâială. Senzaţia aia de băi, io sunt în filmul meu? Sau visez? Ce puii mei? şi trezirea rapidă la realitate în momentul în care sunetul lustrei agitate, la unison cu mişcarea Bach-iană a mobilelor, te anunţă că da, eşti în filmul tău, dar nu-i acelaşi pe care l-ai imaginat înainte de a te deda lui Moş Ene.

De când mă ştiu pe această lume, am trăit înconjurată de animăluţe. Totul a început cu o pisu, apoi un peruşel, apoi alt pisu, apoi alt peruşel, apoi Sarita, apoi peştişori, broscuţă ţestoasă aka Nuţu, apoi Goldinho, apoi Mira (şi ultimii patru concomitent prezenţi în reşedinţă). Şi, mulţumită faptului că Galaţiul se bucură de privilegiul de a resimţi toate cutremurele vrâncene şi nu numai, am avut şi noi ocazia de a studia reacţiile acestor animăluţe la mişcările tectonice. Mai ales că se zice că ar fi sensibiloase maxim.

Ei, surpriză sau nu, Mira este singura fiinţă dintre toate cele care ne-au trecut pragul casei care a reacţionat. Mira, o nimfă simpatică şi cu o personalitate mai puternică decât a stăpânei oficiale (care sunt eu, căci neoficial se schimbă lucrurile), s-a speriat atât de rău azi-noapte încât, după chinurile încercării de a evada din cuşcă, a zburat direct în geam şi a ajuns undeva pe jos, prin balcon. Cert este că a simţit şi a reacţionat. A, da, şi Gold a reacţionat, a ridicat capul ca să vadă de ce ne agităm la o oră atât de matinală şi...l-a pus la loc.

Imaginându-mă alchimistă

2011-10-03T10:34:00.001+03:00

Când îţi doreşti un lucru, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale.

Mi-am dat eu seama că cel mai greu este să te decizi ce este ceea ce îţi doreşti. Cu adevărat, cu sinceritate, din adâncul sufletului tău. După ce reuşeşti să desluseşti acest mister (majoritatea oamenilor nereuşind vreodată să o facă), lucrurile vin de la sine: munca susţinută (şi plăcută, căci ştii ce mare bucurie-i va urma), credinţa şi împlinirea a tot ceea ce, cu puţin timp şi gânduri în urmă, era doar o poveste imaginată în miez de noapte.

Analizând la rece, eu sunt împotmolită în prima etapă şi vreau să ies la lumină, dar parcă…nu prea vreau. Mă sperie gândul că odată ce iau o decizie, sunt pe un drum, un drum care mi se va arăta destul de clar. Dacă am răbdare (greu, greuţ) şi ochii larg deschişi ca să văd semnele. Iar un astfel de drum implică să nu mă mai întorc, eu fiind încă prinsă în trecut. Şi da, am ajuns să cred că gândul de a fi fericiţi ne sperie.

La asta munceşte, practic, M. Luv. Nu ştiu dacă o face conştient, dar efectul asupra mea este acela de a mă face să mă analizez, să mai înţeleg una-alta despre mine, despre ce am făcut, despre ceea ce fac (greşit sau nu, deşi termenul de greşit nu prea-i există în vocabular), despre ceea ce aş putea face. M. Luv este, în faţa mea, imaginea omului care a imaginat şi, a doua zi de dimineaţă, a început să-şi trăiască visul. Iar când spun a doua zi exagerez, a fost vorba de mai multe zile, luni, poate ani, dar ceea ce vreau să subliniez este puterea voinţei. Iar când spun vis, nu mă refer la o dorinţă universală, ci la o dorinţă personală. Căci fiecare dintre noi avem un vis, două, trei, câte vrem şi putem duce.

Aflându-mă în toiul lecturii Alchimistului lui Paulo Coelho, nu am avut cum să nu remarc repetitivitatea acestui citat, la fel cum nu am putut rămâne neatinsă de ideile autorului în legătură cu omul şi rostul lui pe lume. Totuşi, în ciuda profunzimii cărţii, eu, o fiinţă puţin cam prea sentimentală, îmi amintesc mereu de momentul în care am auzit prima dată vorbele astea. Eram la Pbr acasă, acum câţiva ani, după una dintre scurtele dar desele noastre despărţiri, şi am văzut citatul printat pe o foaie şi lipit pe peretele lui portocaliu. L-am întrebat ce e şi mi-a spus că e o vorbă foarte înţeleaptă a lui Paulo Coelho, din Alchimistul (carte pe care el, cred, că o lectura atunci). Na că după doar câţiva ani, vin şi eu din urmă. Dar vin şi cu visurile la pachet, acum muncesc la prepararea lor şi-s aproape gata coapte, să nu lăsam Universul să sa plictisească. Zic.

Spice Girls - Holler

Sunt atât de preţioşi oamenii care te lasă să iubeşti.

2011-09-28T23:28:00.001+03:00

Una dintre trăsăturile de bază ale subsemnatei este aceea că îi place să fie înconjurată de oameni. Oameni cât mai diferiţi, oameni care vorbesc limbi străine (atât la propriu, cât şi la figurat), oameni care au credinţe diametral opuse de ale ei, oameni care o contrazic cu argumente atât de inteligente încât, pe moment, îi e ruşine cu ea (şi încearcă, cu toate forţele, să ascundă asta). Aceştia sunt oamenii pe care şi-i doreşte aproape şi, atât cât poate, îi ţine aproape.

Pe mulţi dintre oamenii aştia speciali îi iubeşte în tăcere. Mereu îi aminteşte M. Luv că poate fi de gheaţă, că poate trece pe lângă unul dintre acei oameni care sălăşluieşte de ceva timp în sufletul ei şi nici să nu ridice ochii pentru o întâlnire de-o privire. Totuşi, ea adoră îmbrăţişările, fie ele dăruite sau primite. Şi ea a învăţat un lucru extraordinar de la M. Luv, un lucru pe care nimeni înainte nu a ştiut să i-l spună, un lucru de care noi toţi avem nevoie pentru a trăi frumos:

Pentru că subsemnata nu mai avea resurse de auto-înţelegere, pentru că se purtau bătălii interne şi intense zi de zi, pentru că e greu să mergi mai departe atunci când nu reuşeşti să înţelegi trecutul. Şi atunci a apărut acest personaj numit sugestiv M. Luv (nu ştiu cum să vă zic, dar această fiinţă are ceva…emană iubire. Eu nu am mai văzut aşa ceva!) care a început să sape. Avea o lopăţică în buzunar, a scos-o fără ca ea(...) să vădă şi fără ca ea să simtă, a făcut o gropiţă. În adâncurile gropiţei a găsit nişte fire care se deconectaseră şi a refăcut conexiunea, a făcut o probă şi a văzut că merg. Apoi i-a zis subsemnatei: Să nu mai încerci să fugi de ceea ce simţi, s-ar putea ca răspunsurile de care ai nevoie să fie tocmai acolo, tocmai în gropiţa aia pe care vrei să o ascunzi, şi s-ar putea să fie destul de clare. S-ar putea să fie exact fericirea.

Vama Veche - Epilog

Patience, my friend!

2011-09-22T13:21:00.000+03:00

De parcă n-aş şti când mi-e dor, că doru’-i trecător...

De data asta, nu mai dau vina pe septembrie, nici pe toamnă, nici pe frigul ce simt că mă învăluie încet, încet. De fapt, nu dau vina pe nimic şi nimeni, aşa e să fie (căci nici măcar nu pot să spun încă: aşa a fost să fie. Încă este.). Mintea-mi este toată un talmeş-balmeş (aşa cum se autocaracterizează un om drag mie) şi oricât m-aş lupta să o scot pe Alina din adâncurile confuziei şi ale neînţelegerii, nu reuşesc. Ba mai mult, eu o trag de gât, ea cade şi mai jos.

Dacă mă uit la septembrie din alt unghi, chiar ajunge să-mi placă. Gândindu-mă că e deja a noua lună a anului şi mai sunt doar trei de îndurat. Bine, şi aici există nişte condiţii: ca anul viitor să fie măcar un pic mai uşor, să-mi arate şi mie un drum mai lin, sau măcar să-mi arate un drum. Unul real, care nu se-nfundă către final.

Nu ştiu cum am făcut dar, cu mult tact şi noroc, în ultimul timp am reuşit să mă implic numai în proiecte care s-au dovedit a fi imposibil de realizat. Şi am făcut-o concomitent în toate aspectele vieţii mele. Pe sistemul ori la bal, ori la spital. Că tot îi place lui daddy vorba asta.

Cum să mă întâlnesc cu prieteni şi să mă întrebe dacă mi-a plăcut în China iar eu să răspund liniştită: Nu ştiu. ?! Păi, nicicând n-am fost mai sinceră, nicicând n-am fost mai confuză. Bănuiesc că asta e perioada din viaţa mea care mă doare cel mai tare şi care mă va face cea mai deşteaptă Alina posibilă. Sau asta vreau eu să cred. Atunci când nu-ţi iese nimic, nimic (nu ştiu dacă am mai zis cuvântul NIMIC), este pentru că ţi se pregăteşte ceva special, cu totul special. Şi nu vorbesc de lucruri materiale, atât de puţin îmi pasă de ele. Vorbesc de evenimente spirituale, trăiri unice, cadouri pentru suflet. Sau aşa cum mi-a spus el aseară : Doar să nu te descurajezi...

Ba ştiu pe cine să dau vina. Pe dor. Ştiu că trece, toţi ştim că dorul trece, chiar şi el însuşi ştie că ajunge să treacă şi asta-l înrăieşte. Vrea să ia sufletul cu totul, dacă s-ar putea. Dar hai să-ţi spun ceva, şmecherule: Pe Alina nu o s-o facă niciodată un dor! Am zis.

Al Bano si Romina Power - Ci sara

Cuvinte de neînţeles dar necesare

2011-09-22T00:10:00.000+03:00

Just what kind of love keeps breaking a heart?

Şi tocmai ce-am vorbit cu Mino şi i-am spus că nu mai am chef să scriu.
Şi nu, să nu creadă cineva că nu ştiu răspunsul la întrebarea care tronează în această postare.

Şi nu, nu sunt tristă, deşi ascult melodii care spun enorm despre ceea ce simt.

Şi da, ascultam Ronan Keating ultima dată când credeam în cai verzi pe pereţi.

Şi da, m-am săturat de despărţiri, şi atât am ajuns să le dispreţuiesc încât nici gândul împăcării nu mă mai entuziasmează.

Şi nu, nu reuşesc nici măcar glasul intuiţiei să mi-l aud, de parcă l-am lăsat să se sinucidă sub ochii mei.

Şi da, recunosc că am greşit. De la început până la sfârşit.

Şi da, râvnesc la îmbrăţişarea aia care-mi spune: ai fost prostuţă, dar eu tot te iubesc.

Ronan Keating - The long goodbye

...but it tears me up inside.

Când învăţ să iubesc toamna...

2011-09-22T00:07:00.000+03:00

În viaţa mea, septembrie a adus mereu o brumă de nostalgie. Da, nostalgie, desi sună cam trist. Şi nu mai ştiu dacă mereu, dar ultimii ani mă fac să cred că mereu.

Nu îmi amintesc exact dacă, copil fiind, iubeam toamna, dar ştiu sigur că-mi plăcea să strâng castane. Era ca o răsplată pentru faptul că înduram, fără să mă revolt, începutul şcolii. Şi ieşeam în faţa blocului, acolo unde copacii bogaţi deveneau zi de zi tot mai golaşi, şi o luam pe Ami de-o mână şi alergam printre frunze. Aud şi-acum perfect sunetul frunzelor ruginite foşnind sub picioarele noastre, şi o văd adunându-le într-o pungă. Aşa face şi astăzi. Cu visele. Iar mie-mi place să o privesc, să mă uit la ea cum adaugă în fiecare zi la cutia cu vise, aşa cum făcea odinioară la punga cu castane.

În seara asta, am învăţat că iubirea de toamnă se deprinde. Ne-am plimbat toţi trei pe Faleză, ca-n vremurile când Faleza ne părea atât de departe ne-am hlizit, am făcut câţiva paşi de dans printre primele frunze din toamna lui 2011 şi ne-am dat în leagăne. Apoi, am decojit nuci şi le-am ronţăit în acelaşi ritm. Al copilăriei.

VIVALDI - TOAMNA

Aş vrea decât să spun şi eu ceva.

2011-09-05T13:50:00.000+03:00

Îmi place decât limba română.

Zău? Şi cam cât de mult îţi place?

Ce-ar fi să nu mai pocim biata noastră limbă maternă?! Şi aşa o englezim, după ce am franţuzit-o ani la rând ca să părem mai ieşiţi în lume, nu mai e mult până vom ajunge să o chinezim. Că doar na, îs puternici ăştia micii. Dar să nu deviez de la subiect.
Mă apucă pandaliile când aud: Am decât 10 lei. Merg decât la piaţă. Este greşit şi voi căuta şi o explicaţie a afirmaţiei mele, pentru cei mai sceptici.

DECÂT adv., conj. I. Adv. 1. (Comparativ de inegalitate) Era mai mare decât mine. 2. (Restrictiv, în construcții negative) Numai. ♦ Expr. N-am decât să... = a) singurul lucru care îmi (sau îți etc.) rămâne de făcut...; b) sunt liber să, dacă vreau să... N-ai decât! = poți s-o faci, puțin îmi pasă! II. Conj. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială comparativă de inegalitate) Mai mult bănuia decât știa. 2. (Introduce o propoziție circumstanțială de excepție) Nu făcea altceva decât să citească. 3. (Introduce o propoziție circumstanțială opozițională cu nuanță comparativă) În loc să... 4. (Pop.; adversativ) Însă, dar, numai că.

DECÂT¹ prep. (exprimă raporturi comparative) Ca. Acolo e mai bine decât aici. S-a ridicat mai sus decât casa.

DECÂT² conj. (exprimă raporturi comparative de excepție) Mai mult vorbește decât lucrează. Nu vreau decât să-l văd.

DECÂT³ adv. 1) (exprimă o restricție) Numai. ◊ N-are ~ a) poate s-o facă; b) puțin îmi pasă. 2) (exprimă o comparație de inegalitate) E mai bine ~ credeam.

(Sursă: DEX)

Amintire, la început de toamnă

2011-09-02T20:41:00.000+03:00

Mi-a rămas vie în amintire ultima discuţie cu Adors. Stăteam amândoi în patul lui de o singură persoană, amândoi cu chef să stăm pe spate şi să privim la tavan de parcă ar fi fost chiar o fereastră către cerul plin de stele, acel cer plin de stele. Iar vântul de ianuarie adia călduţ în cameră.

Când mă gândesc la el şi la noi, mă gândesc la natură, la tot ce ne-a legat şi tot ce a ajuns, încet, încet să ne despartă. Mă gândesc la pescăruşii agitaţi deasupra Dunării, în miezul zilei, la cer înstelat şi la noi ca două mici stele pe pământ, la flori şi la zăpadă. Pe toate le-am trăit şi le-am iubit la unison, fiecare în parte încă ne mai leagă, la fel cum toate ne-au despărţit.

Tăceam. Dac-aş fi ştiut că e bine să vorbesc, l-aş fi strâns tare în braţe. Aş fi stat cu capul lipit de pieptul lui şi cu mâna lui peste părul meu mângâindu-mă ca-ntro poveste. Dar aşa...am stat chinuită de un sentiment de aşteptare, şi teamă că aşteptarea va lua sfârşit.

Şi...ce facem acum? rosteşte, în sfârşit, vorbele pe care i le auzisem dinainte.

Nu am idee. Eu voi... încep să silabisesc ceva cu vocea tremurândă.

...pleca. Aşa că nu are rost, nu are rost să fii aici.

Ridicându-mă din pat şi cu lacrimi deja uscate în suflet, îmi vine să mă întorc să îl sărut. Niciun sărut din lumea asta nu mi s-a părut vreodată mai firesc. Dar chiar în acel moment îmi răsună în minte nişte vorbe:

Tu poţi continua să mai cauţi. Dar să ştii că el e dragostea vieţii tale. Şi tu a lui.

Mă opresc şi îl privesc. Ochii ăştia negri mi-au vorbit întotdeauna.

Şi plec.

Kelly Clarkson feat. Justin Guarini - Timeless

Favoritele favoritilor

2011-09-02T13:47:00.004+03:00

De când cu venitul acasă şi de când cu vacanţa asta frumoasă pe care o petrec, am stat eu puţin de vorbă cu mine şi m-am hotărât: am chef să citesc. De multe ori m-am apucat să umblu prin bibliotecă în căutarea acelei cărţi care să-mi dea poftă de următoarele. Dar s-a dovedit a fi o treabă grea.

Aşa că m-am apucat să îmi întreb prietenele, acelea despre care ştiu că au astfel de pasiuni, care le sunt cărţile preferate (asta după ce, de mică, am citit numai ceea ce mi-a recomandat Daddy). Şi am început cu Chappy: Simone de Beauvoir – Toţi oamenii sunt muritori. O carte care mi-a amintit cât de dragă mi-e filosofia şi de ce. O carte a cărei perspectivă asupra nemuririi merită o lectură, două sau mai multe. Până învăţăm să fim recunoscători pentru ceea ce avem: o existenţă a cărei efemeritate este preţioasă. În mod paradoxal.

A urmat pe listă o carte despre care îmi aminteam că mi-a vorbit cu entuziasm Dudis: Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei . După ce am terminat de citit cartea, am aflat că, de fapt, ceea ce îi plăcuse lui Dudis fusese filmul dar mă îndoiesc că e mai frumos decât cartea. Un roman pentru toţi cei care mai au puterea să creadă în iubire sau au nevoie de o poveste pentru a reîncepe să creadă. Ţin să precizez că, deşi mi-a făcut mare plăcere să o citesc, noua-mi atitudine legată de dragoste s-a cam lovit cap în cap cu idealismul autorului.

Acum savurez aroma ultimei lecturi, încheiate chiar ieri pe trenul de la Bucureşti către casă. Recomandarea îi aparţine Tradahirului di la Moldova: Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate. Înainte de a o deschide, am citit sentimentala dedicaţie de pe a doua filă şi am continuat să o citesc ori de cîte ori am luat-o în mână. Apoi am citit cele câteva cuvinte de pe ultima pagină: Un veac de singurătate este prima operă literară, de la Cartea Facerii încoace, care ar trebui citită de întreaga omenire. Şi m-a intrigat, chiar şi atunci când ajunsesem la pagina 400 şi nu îmi imaginam cum putea să mă surprindă, spre final, pentru a mă face să am aceeaşi părere. Dar a reuşit. O carte realistă, care are forţa de a te face să îţi reevaluezi existenţa şi valorile.

Aşadar aştept să mai aud despre favoritele oamenilor mei favoriţi. Merg la sigur.

Schiller - I need you (mit Jael)

Şi poate va fi bine.

2011-08-29T01:04:00.001+03:00

La vremuri noi, obiceiuri noi. Şi haine noi, şi locuri noi, şi vise nou-nouţe. Poate că şi (câţiva) oameni noi. Aşa, de gust.

M-am hotărât, în sinea mea acolo, dar şi în sinea mea cu cea a celor care mi-s apropiaţi şi indispensabili (am aflat şi eu de curând asta) , să schimb placa. Să las în urmă tot ce a fost, bun sau rău, conştientă fiind că mintea mea va lucra fără oprire, şi va selecta, şi va aşeza în cutiuţa aia cu eticheta De ţinut minte doar ceea ce a fost frumos. Restul...lăsăm să ardă.

Există pe lumea asta vreun sentiment care, odată aşternut în sufletul celorlalţi, să doară mai tare decât uitarea? Atunci când cel uitat eşti tocmai tu! Da, ştiu că în momentul în care ai citit rândurile astea, cineva ţi-a reapărut în gânduri şi alături de acea imagine, mai vie ca oricând, şi un sentiment de frică:

Da, trebuie să nu-şi mai aducă aminte de mine. Urmat de o frustrare în stare să te sugrume.

Şi eu am trăit cu tristeţea asta ascunsă bine, undeva, în adâncurile fiinţei mele. Am simţit-o, mai demult, şi mă apăsa aşa că am făcut tot ce am putut ca să nu o mai simt acolo. Aşa cum facem noi, femeile (am vrut să zic fetele, dar mi-am amintit de el şi m-am râzgândit), atunci când vedem în oglinda aia care măreşte de vezi şi firicelele de praf din atmosferă câte un coş pe lângă nas şi dăm cu fond de ten. Şi dăm, şi mai dăm puţin. Şi gata, hai că nu se mai vede, deşi tot se simte acolo o chestie umflată şi iritantă.

Nu am crezut chiar că a uitat cine sunt, dar puteam să bag mâna în foc că nu mai însemn nimic. Iar cândva însemnasem enorm.

Întorcîndu-mă cu multe amintiri la mână din China, am zis că ar fi bine să îmi fac un locşor al meu, ceva gen cuferele alea pe care le mai vedeam în filme, în care se puneau zestrele fetelor. Eu m-am apucat să cotrobăi prin toate dulăpioarele în căutarea amintirilor demne de un loc în cufăr şi am găsit, printre altele, o scrisoare de şase pagini, scrisă la computer. Era de la acel cineva, era de ceva timp dar încă nu se îngălbenise foaia.

Puţine zile au trecut până când, dacă treceai pe lângă cea mai apropiată cafenea din cartier, pe la orele prânzului, ne puteai vedea acolo. Eram iar noi, iar aşa cum nici măcar nu am îndrăznit să-mi imaginez că vom mai fi vreodată. Nu ştiu exact cum s-a întâmplat dar...nu mă uitase.

Aşa că la vremuri noi, m-am gândit să schimb doar ce se vede, să las în urmă ce nu pot lua cu mine, şi să încerc să nu mai am nimic de dat cu fond de ten.

VH2 - NU-MI MAI PASA

O dată, sau de mai multe ori?

2011-08-27T00:02:00.001+03:00

Blog inspirat de Helen şi dedicat tot ei.

O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere.

Aflându-ne în mijlocul unei plimbări, trecute de miezul nopţii, de la McDonald’s spre casă, l-am întrebat pe Albăstrel (el m-a numit Rozi, din motive destul de evidente, iar eu îi voi spune Albăstrel) dacă un om poate iubi de mai multe ori.

A: Normal că poate iubi de mai multe ori. De fapt, de fiecare dată când ne îndrăgostim, avem senzaţia şi susţinem cu tărie, că niciodată nu am mai iubit aşa. Timpul ce trece ne învaţă că aproape mereu ne-am înşelat. Dar contează ce am simţit atunci, nu?

Tind să fiu de acord. Cu menţiunea că eu cred că există, în viaţa noastră, a fiecăruia, o dragoste care trece peste toate, care transcede timpul şi toate celelalte emoţii. O dragostea vieţii, aşa cum ne-am obişnuit noi să o numim, deja clişeic. O dragoste despre care, atunci când vom sta în faţa ferestrei şi vom privi cum cad fulgii de zăpadă peste pământul cald şi cuminte, o adolescentă despre care toţi spun că seamănă bucăţică ruptă cu bunica, va întreba cu ochii scânteind de curiozitate:

Bunica, tu ai iubit vreodată?

Da, puiule.

Şi cum e?

Frumos, incredibil de frumos, şi trist. Dar apoi l-am cunoscut pe bunicul tău şi am învăţat să mă las iubită.

U2 - ONE

...it's just emotions taking me over

2011-08-25T12:31:00.000+03:00

made by Tami (HB)

I've been thinking, for some time, of blogging in English. But after I finish writing something and I read it, I get the impression that all the words put together are feelingless. Tami said that she feels that her jokes are not funny anymore, when translated to another language. Something like that. So I will try and train myself, in my privacy, to feel in English rather that only write in English and after that I will publish here the results.

The thing is...looking at these photos makes me so damn emotional. Every moment, every single moment is so precious I couldn't put it into words. I guess that's also the reason why she chose to make a photo collage.

I'll always remember our last threesome. Watching Tamy and Lily sleeping in my roommate's bed and me playing music and thinking: OMG, and if I'll never see them again?! And then answering: No, I have to see them again. No distance in this limited universe can make us forget the Chinese emotions.

Destiny' S Child - Emotions

Bătându-mi proprii câmpi

2011-08-24T13:55:00.000+03:00

Aşa, deci. Când am nevoie să vorbesc cu cineva care să ştie să-mi spună mai mult decât că totul va fi bine, nimeni nu e disponibil. Evident că totul va fi bine în final, astă e cursul firesc al lucrurilor. Dar deja ştiu asta, ceea ce am nevoie este puţină căldură-n voce şi...de-un Mojito, cu mult lime, ca să mi se adune ideile.

De când cu noua preocupare, scăpatul de cea mai sâcâitoare dependenţă a mea, cea de picături pentru nas, am nişte nopţi de groază. Fără somn, căci de unde atâta respirat cât să oxigenăm şi creieraşul meu ca să poată adormi, cu totul felul de vise răscolitoare în pauzele de aţipeală (cred că au mi-au trecut prin vise toate cunoştinţele, unele chiar au schimbat şi roluri: ba protagonişti, ba figuranţi) şi cu o trezeală de zile mari, cu faţa la cearşaf.

Dar nu mă las. Nu încă, nu fără să simt că mi-am atins limitele şi nu pot să trec mai departe. Eu am ...multe kg, iar nasul meu doar vreo câteva gr. Trebuie să-l fac.

Pe de altă parte, nu înţeleg de unde, de ce şi pentru ce această explozie de sentimente de compasiune. Le simt venind din multe zări, bombardându-mă. Nu le vreau, nu am nevoie.

Ca să fie clar, deşi am zis-o din prima clipă în care am călcat pe pământul patriei (chiar dinainte să ajung aici), nu am vrut să mă întorc acolo. China este un loc minunat, este poate printre cele mai frumoase din lume şi mă voi întoarce acolo cu multă bucurie mereu, dar atâta timp cât sufletul se încăpăţânează să rămână acasă, toată frumuseţea se rezumă la câteva (sute de) poze şi picuri de cunoaştere. Aş fi complet nerecunoscătoare să spun că anul ăsta nu a fost cel mai bogat din cei 23 ai mei, dar a fost şi printre cele mai grele. Ştiu, nimic deosebit nu se obţine fără efort.

Ceea ce-mi rămâne şi nu-mi va lua nimeni vreodată sunt nişte amintiri pentru care aş da alţi ani din viaţa, şi nişte oameni care-au prins rădăcini în sufletul meu, chiar dacă trăim la lumi distanţă. Şi-mi mai rămâne ceva ce nu credeam că voi avea vreodată: înţelepciunea de a şti că a cheltui banii pe văzut lumea, locuri şi oameni noi mă va face mai fericită şi mai frumoasă decât tone de haine noi, în garderoba personală.

Depeche Mode - Personal Jesus

La ceas de noapte

2011-08-23T00:51:00.000+03:00

Mi-e dor să mai scriu aşa cum o făceam cândva. Mereu. Nu aveam somn, deschideam laptopul şi mă apucam să scriu. Eram entuziasmată şi plină de vise, mă apucam să scriu. Îmi venea să zbier de nervi, veneam la computer şi tastam ca nebuna. Era drogul meu, acel ceva al meu care-mi reda echilibrul şi acel ceva pe care nimeni nu mi-l putea lua.

Sau da. Căci astăzi, dacă mă reapuc să citesc ultimele postări, nu spun mare lucru despre mine cea de acum. Iată că mi-am găsit şi motivaţia pentru care ar trebui să nu îmi abandonez mica pasiune sau viciu sau eliberare (ce-o fi) nicicând: ca să-mi stabilesc şi eu o coerenţă a trăirilor. Să văd unde-am crescut, unde m-am împotmolit, unde uit şi nici că vreau să-mi amintesc, unde m-am zgâriat şi...uau, acum nu am urmă!

Mulţumesc Mih. Aproape că uitasem de locul ăsta al meu, şi numai al meu, unde îmi place la nebunie să ştiu că mai poposiţi şi voi, oamenii dragi ai sufletului meu. De fapt, fiecare gând de-al meu sper să ajungă cumva la voi, poate unele sunt mai personale decât altele, dar toate, şi fiecare în parte, este scris într-o singurătate (doar) aparentă.

Ce-am trăit, şi ce mai vine

2011-08-20T18:25:00.001+03:00

Viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce tu îţi faci planuri.

Mă uitam la Sex and the City, aşa cum fac de când a fost V. mic la mine şi ne aşezam în patul meu, şi ne-aventuram împreună în New York, pân' s-o facem prin Beijing. Un episod s-a încheiat exact pe acordurile citatului de mai sus, dându-mi ocazia să mă gândesc dacă e aşa sau nu.

Şi amintirile-mi sugerează că da, cele mai intense momente pe care le-am trăit s-au ivit chiar atunci când mă mulţumeam să fiu spectatorul vieţii mele. Începând cu el-ul de care m-am lovit la metrou atunci când nu aveam în cap decât licenţă, bagaje, acte, analize, niciun zâmbet disponibil, niciun chef de ieşit din viziună nici măcar pentru căutat hrană. Dar a venit hrana (sufletului) la mine, a dat la o parte bolovanul din dreptul uşii şi a intrat. Mai aveam puţin şi nici nu observam că a intrat cineva peste mine de cât eram de băgată până-n gât în planuri, griji şi aparente probleme de nerezolvat.

Mai sunt momentele alea în care noi, femeile, ne dorim cu exasperare să îi auzim pe ei. Să îi auzim că ne vorbesc, că ne spun ceva, orice dar pe care să-l ştim numai noi şi care să ne dea nouă impresia că ne-au primit în lumea lor. Cu acte-n regulă. Momentele astea le aşteptăm până când obosim şi ne hotărâm să mergem la culcare, la propriu vorbind. Pe la 3 şi 25 noaptea, simţi că ţi se închid ochii şi dai să-l săruţi de noapte bună dar el spune:

Ştii ce îmi doresc eu de când sunt mic?

Nu, dar ştiu că mi se închid ochii. Şi că încep să simt că sunt parte din tine. M-aş duce să-mi fac o cafea tare, tare dar mai bine stau aici şi te ascult. Să nu piară vraja.

Îmi doresc...

Nu ştiu cum naiba o să mă concentrez mâine la examenul de Literatura Chineză, dar vreau să fiu aici, acum, cu totul. De fapt, vreau să rămân aici pentru totdeauna: tu să-mi vorbeşti de vise, eu să-ţi amintesc că voi fi lângă tine atunci când se vor împlini.

Sau momentele alea în care stăteam cu plapuma peste mine, laptopul în braţe şi auzeam ciocănituri în uşă iar Tami intra zâmbăreaţă, deşi ştiam că nu-i arde de zâmbit.

Hai, ieşim în seara asta?Mi-ai promis că vii cu mine.

Şi căutam repede în gândurile profund răvăşite o scuză. Nu am chef, mă doare capul.

Cum altfel după zile, săptămâni întregi de bălăcit în acelaşi ocean de gânduri de neiertat, planuri pentru un viitor care nu mai era de ceva timp cel pe care-l visasem. Iar ea ştia toate astea.

Alina, nu vei avea mereu 22 de ani, nu vei fi mereu aici. Şi ce crezi că se schimbă dacă stai aici închisă? Crezi că întorci timpul, crezi că zbori acasă? Nu. Ne vedem la 12! A, şi vezi ia-ţi rochiţa aia nouă, îţi stă tare bine cu ea! Treci pe la mine înainte, mai am nişte Milka de-aia de-ţi place ţie.

A fost una dintre lecţiile vieţii mele de până acum, şi cu siguranţa cea mai preţioasă din ultimul an. Practic, m-a făcut să-mi doresc din nou să joc în piesa vieţii mele. În timp ce îmi făceam planuri, mai mult pentru trecut, de parcă aş mai fi putut schimba ceva, alţii trăiau. Da, alţii chiar trăiau. Şi am reînvăţat şi eu, alături de ei.

Viaţa e de trăit, nu de plănuit.

Gregorian - Losing My Religion

Intelegand

2011-08-20T01:37:00.002+03:00

Obişnuiam să cred că ceea ce îi rămâne omului odată ce depăşeşte hopurile vieţii e raţiunea, şi m-am înşelat. Ceea ce îi rămâne este iubirea.

Hai că ai mai avansat! (V. mic)

Dacă să avansezi înseamnă să înveţi să accepţi faptul că dragostea nu acceptă să primească ordine de la un muritor ca mine, atunci aşa e. Nu mai sunt unde eram ieri.

M-am luptat mult. Foarte mult. Atât de mult încât nu m-am oprit decât atunci când, sleită de puteri fiind, mi-am pierdut cunoştinţa şi nici că am mai putut să mă ridic din colţul stâng al ringului. Când m-am trezit, gongul deja răsuna în toată lumea aia iar câştigătorul fusese anunţat. În jurul meu, erau mulţi oameni, majoritatea al căror chip nu mi-l aminteam.

Ea, câştigătoarea, nu părea deloc fericită. Mă uitam la ea în timp ce m-am apucat de bară şi am vrut să mă ridic, dar am căzut mai tare. A venit spre mine şi m-a întrebat, afişând un zâmbet plin de compasiune:

D: De ce ai purtat atâta timp lupta asta cu mine?

Nu aveam habar ce răspuns merge să dau în cazuri din astea. Nu mă gândisem niciodată la faptul că eu, în realitate, m-am ancorat într-o bătălie. Grea, inegală, solicitantă şi imposibil de câştigat.

A: Pentru că am crezut că... pot. Dar mănuşile astea nu mă ajută.

D: Nu te-ai luptat cu mine, de fapt, ci numai cu tine. Nu ştiu de ce voi toţi vă încăpăţânaţi să nu mă acceptaţi ca parte din voi. Voi mă chemaţi, vă bucuraţi de mine căteva luni şi apoi mă renegaţi. Mă acuzaţi că v-am nenorocit viaţa, că nu vă dau pace, că vă rup inimile în două.

Eu sunt aici că să vă ţin sufletele în viaţă, ca să fac ca timpul să pară că se opreşte în loc pentru voi , ca să vă dau puterea de a muta munţii, să vă transform în cele mai frumoase fiinţe. Ca să vă port în braţe trena de vise. Ca să exist în voi chiar şi atunci când trupurile voastre vor fi prea obosite de viaţă.

Ieri si azi...

2011-08-10T00:31:00.001+03:00

Ţi-am zis doar de atâtea ori că ai un loc în inima mea, unul aşezat bine. Orice s-ar întâmpla.

Chiar mi-e dor de părul tau cretz...

Ce faci?
Mă pregătesc să merg la film.

Aa, da, ce film?

Desene animate. Cars 2.

Am auzit că i-a înnebunit pe puşti.

Păi şi eu nu sunt tot un copil, suflet de copil...

Da? Eu am zis că sufletul tău e de femeie.

Pentru tine...da.

Jamie Woon - Lady Luck

Fragment

2011-08-07T21:48:00.000+03:00

Ţie ce îţi place la mine? Mă întreabă cu glas nerăbdător, luându-mi mâna temător şi aşezând-o într-ale lui.

Nimic, îi răspund degajat, nu înainte de a-i întâlni şi privirea. Pare să nu bage în seamă răspunsul meu şi continuă.

Mie ştii ce-mi place la tine? Ochii tăi îmi plac.

Tăcerea mea şi un nou zâmbet abia schiţat îl îndeamnă să continue.

Sunt ca două migdale, şi sclipesc mereu.

Părea că aşteptase ceva timp până să îmi spună asta şi acum era fericit. Şi eu simţeam un soi de satisfacţie, uşor de explicat şi, în acelaşi timp, inutilă. Şi de data asta era prea târziu.

Nori pe cer

2011-07-21T11:48:00.001+03:00

Iubesc oraşul ăsta pentru că el m-a învăţat să iubesc. Aşa cum nu cutezase nimeni să mă înveţe până atunci. De-aia mi-e şi dor să mă pierd pe străduţele lui, ca să mă regăsesc...poate să culeg resturi, dacă mai sunt.

Dar înainte de asta, înainte de a mă lăsa dusă de un nou val, vreau să rostesc tăcutele emoţii, vreau să nu mai păstrez nimic în cutiuţa aia în care am uitat să pun chiar medalionul şi inelul, care nu mai străluceşte.

Mă întreb de ce ajungem să spunem atâtea lucruri în care nu credem şi nici nu am crezut vreodată. Şi-mi pare rău că am ajuns, atunci, în acele momente blestemate în care am spus tot ce am spus, şi am auzit tot ceea ce nici coşmarurile din nopţile cu furtună nu au îndrăznit să-mi arate. Mi-au rămas toate, ca un tatuaj le port şi sper ca timpul vindecător să le mai estompeze.

Şi sper să nu-l mai iubesc.

I got my heart right here, I got my scars right here...

Să-i dăm citare...

2011-07-21T11:00:00.000+03:00

Interviu cu Dumnezeu de Octavian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.

- Dacă ai timp... i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească..., iar apoi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubeşti şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece.
Să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin.
Să înveţe că există oameni care îi iubesc dar, pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele.
Să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit.
Să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat, am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Când ploaia zgârie...

2011-06-22T21:13:00.000+03:00

Am nevoie de tine, prietene. Am nevoie să îmi spui că nu greşesc. Să îmi spui că sunt fericită şi că nu am nevoie de nimic mai mult. Dar să mi-o repeţi de multe ori, până-mi întră în cap! Să mă îmbrăţişezi şi să uit că doare. Ştii? Îmbrăţişarea ta parcă are ceva vindecător în ea.

Adesea am senzaţia că în mintea şi memoria mea nu e loc pentru atât de multe amintiri pe cât mi-aş dori eu să pot păstra.

Ultimele zile au fost marcate de aceleaşi vechi şi neobosite simptome de convalescenţă: începuturi de nopţi pe care nu reuşesc prea uşor să mi le asum. Nu pot să adorm, deşi îmi simt trupul epuizat şi cu chef de o scurtă pauză de mintea asta mult prea agitată.

Aşa că încep să plănuiesc mental ba masa românească, ba ultima noastră petrecere la Albe, ba ultima săptămână aici. Şi deodată, fără să mă prind cum am făcut trecerea, sunt iar acolo. În ziua aia de sfârşit de cald, început timid de frig, câţiva picuri de ploaie amintind de ceea ce va urma, de ploaia pe care, cu greu, astăzi, reuşesc să nu o bag în seamă. Dar m-a învins, a stins focul. Aş da orice să mai pot simţi tot ce-am simţit atunci, şi nu aş vrea să mai trăiesc vreodată zecile de zile ce au urmat.

Mă întorc mereu acolo. Mă întorc şi mă caut atunci când aici şi acum nu mă regăsesc. Parcă tot timpul a trecut peste mine cea de atunci, parcă eram doar o copilă, iar eu, atunci, credeam că sunt mai mult de atât. Sau că merit mai mult. M-am temut şi teama m-a învins. Şi ea m-a învins. Naiv să fii să crezi că atunci când ţi-e frică de ceva, orice ar fi, frica nu te va învinge. Ăsta e rolul ei în lume. Ar trebui să învăţ să o alung din viaţa mea.

Astăzi a plouat, de când am făcut ochi dimineaţă şi până acum. Am ieşit afară şi m-am enervat pe ea de am ajuns să o înjur. Au fost zile când ploaia mă făcea să alerg, să-mi iau sandalele în mână şi să râdem împreună pentru că am cărat umbrela până aici şi am lăsat-o la hotel. Pe noptiera de lângă capul meu. Apoi, am luat-o de acolo şi am pus în loc trandafirul pe care mi l-a dăruit când am ieşit la plimbare. La naiba, iar am ajuns aici. Convalescenţa e, fără îndoială, ceea ce face boala mult mai gravă, mai ales atunci când doctorul habar n-are când, cum, dacă va trece boala de tot.

Directia 5 Feat Andra - First Days Of Spring

Mai vreau, te rog!

2011-06-19T13:31:00.001+03:00

Astă-seară am chef să ies în lume. Mă gândesc să mă aranjez mai cu atenţie decât de obicei, chiar am chef. Să iau rochiţa aia un pic mai decoltată şi pe dedesubt sutienul cu dantelă şi push-up, să las părul pe spate, tocurile alea care-mi fac fundu’ mişto şi...da, am chef să beau ceva cu fetele înainte.

După câteva Cuba Libre, eu aş zice că doar două dar barmanul zicea ceva că nu mai ştiu să număr, m-am băgat la câteva dansuri. Aşa, lejer. De-aia-mi plac serile cu fetele, pot să râd şi să dansez şi să mă prostesc şi să spun tot ce-mi trece prin cap, şi la final nu o să mă judece nimeni. A, şi mai pot să flirtez cu tipul de la bar. Mamă, ce bun mai e.

Dar ce caută el aici? Şi ea? De ce naiba îl strânge aşa în braţe? De ce o sărută atâta, nu mă vede că-s aici? Ştiu că nu are de ce să îmi dea explicaţii, nu că ar fi făcut-o vreodată, dar ieri zorile l-au prins în patul meu dublu. Şi masa de prânz comandată la McDonald’s de alaltăieri, şi nopţile răcite de aerul condiţionat din weekend-ul trecut.

Dar eu ştiu doar. Eu sunt aventura lui, el a fost cândva aventura mea, nu am habar când a încetat să mai fie. Chiar nu m-a anunţat nimeni. Rău, rău, foarte rău. Uite cum o atinge! Şi ea nici nu-şi imaginează că eu ştiu de zece de ori mai bine decât ştie ea cât de bine face atingerea aia. Şi au plecat. Of, bine că au plecat. Nu îl mai sun şi nici nu-i mai răspund la mesaje de-acum-ncolo. Mă doare, la naiba! Cum a ajuns să mă doară toată povestea asta? Chiar acum, când mai e atât de puţin...

Vreau să-l sun. Vreau să vină acum la mine. Nu vreau să dorm în patul meu dublu singură.

Gand prin esemes

2011-06-17T09:33:00.001+03:00

Iartă multe lucruri celorlalţi, nu-ţi ierta nimic ţie.

Sunt de acord. Până la un punct.

În ultimul timp, mi s-a spus adesea că trebuie să învăţ să mă iert, să accept greşelile pe care le-am făcut întrucât nu suntem perfecţi, să mi le însuşesc ca pe nişte simple întâmplări din care trebuie, mai mult decât din oricare altele, să învăţ să merg mai departe. Cu mersul meu de raţă (aşa cum zice mereu Dana) aka mersul de Magheru, cu pasul mai puţin grăbit decât înainte, ca să am timp să observ, înţeleg, aleg bine.

Sau cum îmi repetă V.mic iar mintea mea l-a recepţionat ca pe un mesaj care trebuie să răsune, în mod obsesiv, până e asimilat: trebuie să învăţăm să pierdem. Ăsta e rolul nostru pe pământ. După ce am învăţat să pierdem, am învăţat să câştigăm tot (ce ne-am putea dori vreodată). Iar când vorbesc de pierdut, mă refer, mai ales, la momentele în care eu îmi greşesc mie însămi prin alegerile pe care le fac, mai mult sau mai puţin înţelepte, şi care, în final, nu fac altceva decât să îmi umple sufletul de regrete. Suntem doar oameni, suntem supuşi greşelii.

Cred că ceea ce vrea să spună autorul acestui citat este să îi ierţi pe cei care-ţi greşesc (oricum, asta o faci tot pentru tine şi sufletul tău), să te ierţi pe tine atunci când uiţi să-ţi fii devotată şi uiţi să asculţi de vocea bună din tine, dar să nu uiţi niciodată de greşelile astea. Doar amintirea lor şi a durerii de după conştientizare te vor opri să le repeţi. E destul de simplu, zic.

Poate ca o sa imi fie...

2011-06-17T09:19:00.000+03:00

Ziceai ceva de el?

Nu, nu mai ştiu cine e. Îmi amintesc că a venit peste gândurile mele acum câteva zile şi ne-am certat. I-am zis că vreau să ne despărţim. Ne-am schimbat amândoi, nu mai merge aşa. Atunci când ne-am cunoscut, mi-a promis că, orice s-ar întâmpla, el va rămâne la fel cu mine, vom trăi în iubire oriunde mă va purta viaţa.

Şi nu mai este aşa. Au fost atâtea nopţi în care nu mi-am putut închide ochii, atât de plini de lacrimi mi-erau, nopţi în care bătăile inimii au fost atât de zgomotoase încât nici furtuna de afară nu o puteam auzi, nopţi în care am stat şi am vorbit cu mine, m-am ascultat fără să mă pot opri. Toate astea pentru că viaţa noastră în doi nu mai e la fel. El e altul, eu sunt...poate că şi eu am obosit.

I-am zis că nu voi uita niciodată cum de atâtea ori mi-a sărutat pleoapele înainte să adorm, cum m-a luat în braţe atunci când zorile mi-au trezit emoţiile, cum mi-a umplut inima de sentiment...dar nu mai pot. Cu lacrimi în ochi, i-am spus să mă lase să trăiesc în goliciunea mea sufletească. El mă ucide încet, încet.

Poate că o să-mi fie dor de tine, dorule..

Nice to meet you. I love you.

2011-06-14T20:18:00.001+03:00

Bătăi în uşă.

A: Daa?? Încă nu m-am obişnuit (şi nici nu cred că vreau!shhhht! ) să răspund în chineză. Mi se pare că-mi pierd din identitate. Mă mai scap în engleză din când în când dar aia-i altceva. Doar efectul globalizarii.
T: (cu o voce stinsă) It’s Tami.
Pun laptopul deoparte, căştile din urechi le scot rapid şi merg să-i deschid. Cu capul aplecat şi cu paşii puţin cam grei, se duce spre patul meu şi se rezeamă de perete. Abia atunci îi văd tristeţea din zâmbet şi marea agitată din ochi. Prima lacrimă arde pe cearşaf. Deodată-mi simt şi eu inima cum bate mai tare şi aştept, ascult, tac.
A: Ştii ce? Mâine mergem să luăm bilete de tren şi plecăm de aici. Unde vrei...Dalian, Qingdao...ne prinde bine o gură de aer proaspăt!
M-a privit uimită, s-a oprit pentru câteva clipe furtuna din ochii ei albaştri şi-am văzut o rază timidă de soare răspunzând: mergem!

~Knock, knock on the door.

A: Daaa? I’m still not used to (and don’t even want to! Shhht!) answering in Chinese. I feel like I’m losing my own identity. I sometimes do it in English but that’s just...different. The effect of globalization.

T: ( with bated breath) It’s Tami.

I put the laptop aside, quickly take the earphones off and rush to open the door. Her head bowed and her steps a little heavy, she enters the room and goes directly to that particular spot on my bed, leaning her back against the wall. Only then I read the blues in her smile and the heavy sea in her eyes. The first tear is burning on the flowered sheet. Suddenly, I also feel my heartbeats running faster, faster and I wait, I listen.

A: You know what? Tomorrow we’re goin’ to the railway station, buy train tickets and go away from here. Wherever you want...Dalian, Qingdao...a breath of fresh air would do us well!

Wonderingly she looked at me, stopped for a few moments her blue-eyed storm and I caught a glimpse of a shy ray of sunshine answering me: let’s go!~

Veneam de la sală zilele astea şi mă gândeam cu ce o asociez eu pe ea. În primul rând, cu o frânghie. Una groasă, aşa cum vezi prin filme, făcută din mai multe cearşafuri legate între ele. Pentru că a intrat în 404 atunci când aproape că mă prăbuşeam şi a întins repede, repede sfoara şi m-a tras în sus. O dată, de două ori...şi acum o mai face din când în când.
În al doilea rând, cu un carneţel. Unul micuţ şi simplu, care nu sare în ochi. Şi asta deoarece atunci când am fost în Qingdao, prima dată când i-am văzut carneţelul cu notiţe de peste tot, m-a speriat şi m-a fascinat. Mereu mi-am dorit să am răbdare să scriu despre lucruri care par atât de neinteresante atunci când le trăieşti dar, asemenea vinului, capătă valoare (savoare) cu fiecare zi ce trece. Cred că, de fapt, carneţelul ăla este cel care a făcut ordine şi în timpul şi gândurile mele: le-a ordonat, le-a aruncat la gunoi pe cele dăunătoare, le-a înlocuit cu vise, amintiri şi momente de prietenie veritabilă drept suveniruri chinezeşti.

Dar ăsta nu este singurul motiv. Pentru cine a văzut filmul „The Notebook” şi ştie că este unul dintre acele filme la care trebuie să plângi...da, aşa este ea. Genul de fată care pare să urmărească filmul ăla fără oprire. Sau, mă rog, cert este că reacţia emoţională este aceeaşi. (Tami, aş fi uitat să pomenesc despre această latură a ta dacă nu aş fi ciocănit la uşa ta exact atunci când urmăreai un alt „notebook”.)

~One of these days I was returning from gym and was thinking what is that special thing (stuff) that I can associate Tamara to. And, first of all, it came to my mind...a rope. A thick one, the type you find in the movies, made of countless sheets tied together. Why this weird similitude? Because, some months ago, when she first entered 404, I was almost crashing deep inside and she quickly, quickly held the rope and raised me up. Once, twice...even nowadays she keeps doing it, from time to time.

Secondly, I would associate her to a notebook. A comfortably small one, not fancy or too colorful. And that’s because on our trip to Qingdao, when I first saw her notebook with small pieces of writing from all her travels or remarkable going-outs, it both fascinated and scared me. I’ve always wanted to be as diligent as to write accounts of all the apparently ordinary events in my life which, like the wine, become more and more valuable, as time passes. I guess that notebook, her notebook, also tidied the room of my time and thoughts: put them in the right order, threw away the useless and harmful ones, replacing them with dreams, memories and genuine friendship moments as Chinese souvenirs.
Moreover, do you remember the movie “The Notebook”? I think it’s one of those movies that makes everybody cry. Well, yes...Tami is that kind of girl who seems to watch that movie over and over again. Or, at least, the final reaction is similar. (Tami, I would have forgotten about it if only I hadn’t knocked on your door right when you were watching some “notebook” movie again).~

M-a întrebat dacă încă mai iubesc. Am răspuns fără ezitare şi abia apoi mi-am dat seama că, până să îi răspund ei, nu ştiam că ştiu răspunsul la întrebarea asta.

~She asked me if I still love. I answered, without hesitation, and it’s only after that I realised that, until hearing her asking me, I had no idea I already know the answer to this question.~

Ştii ce? Vreau să ne întâlnim curând, să ne aruncăm pe canapeaua multicoloră moale de unde putem vedea tot oraşul cel însorit, să savurăm cafeaua călduţă cu mult lapte, să ne simţim de parcă lumea e departe, şi totuşi să pară că e sub noi. Să-mi spui că acolo ţi-ai petrece restul vieţii, fără regrete.

~Know what? I want us to meet again soon, to jump on the multicolored fluffy couch from where we can admire the whole sunny town, to enjoy the lukewarm coffee with a lot of milk, to let ourselves feel like the world is a faraway place, and still look as if it’s right under us. To listen to you telling me that it’s here that you’d spend the rest of your life, without regrets.~

B-B, B-A, B-G

2011-05-26T18:38:00.000+03:00

Somewhere in my heart, I’m always dancing with you in the summer rain…

Nu ştiu de ce nu mai spun prea multe. Uneori mi-e şi teamă să las cuvintele să iasă la suprafaţă, mi-e teamă să mai descopăr în mine emoţii care mă copleşesc.

Poate că nu şi în calendar, dar eu simt că a venit vara. Dimineţile răcoroase, alea câteva clipe care urmează înjurăturii pe care o spun printre dinţi auzind şi încercând să găsesc ca chioara telefonul cu a sa alarmă, briza răcoritoare care-mi mângâie ochiii (teoretic) odihniţi şi razele soarelui, nu foarte fierbinţi, care mă inundă pe parcursul întregului drum spre 衣服楼, nu fac decât să amintească sufletului meu că a venit vara. Şi asta-l face fericit. Atât de uşor.

Şi începe să plouă. Şi nu ştiu să îmi grăbesc paşii, şi nu găsesc umbrela. De fapt, nici nu m-am gândit să o caut. Mă sperii când îţi zăresc paşii în rând cu ai mei, umbra ta pare să atingă braţul meu drept, vădit mărit în desenul din faţa noastră. Nu spui nimic, iar eu simt că nu-ţi mai vine nici măcar să zâmbeşti.

În aceeaşi clipă, ne oprim şi nu ne privim. Îmi aşez ochii către pământ, într-o încercare calmă de a mă ascunde. De mine, nu de tine. Lacrimile mi-s ancoră...ori mă îneacă, ori mă salvează. Şi nu vreau să o mai atingi tu, în veci, ancora asta. Nici mâna mea.

Hai că tre' să plec. E târziu.

Mie-mi spui că-i târziu? Ai măcar idee de când a început să fie târziu? Al naibii să fiu dacă îmi amintesc de ce mă aflu aici. Ce să-l mai întreb pe el...el nici drumul spre mine nu l-a căutat vreodată; l-am luat eu de mâna, la intrare, şi l-am dus. Habar n-am dacă a apucat să-şi dorească, măcar.

Ah, la naiba! M-a văzut că plâng şi s-a schimbat la faţă.

Nu plâng din cauza ta, calmează-te.

Şi se apropie ameninţător, vrea să mă ia în braţe. Hop, doi paşi înapoi şi privirea de hai că nu suntem prieteni. Gata, am şters şi ultimele urme de slăbiciune de pe faţă, am lăsat ultimele urme de mascara pe sub ochi. Ceva trebuie să-mi amintească mereu de greşeala de noaptea trecută. În mintea mea se construieşte, aproape fără voie, scena de final:

Eu: Te mai văd?

El: Poate că da. Nu ştim ce va fi dar facem noi cumva să dăm unul de altul. Şi zâmbeşte complice.

Mă strânge în braţe tare şi mă sărută pe frunte. Apoi pleacă. Mă mai priveşte o dată înainte să urce scările trenului. Eu fug spre el şi îl sărut printre lacrimi.

Mă trezesc din visare. În faţa mea, o lacrimă cade pe-o umbră.

Sfârşit de mai chinezesc

2011-05-23T17:34:00.000+03:00

But what minutes! Count them by sensation, and not by calendars, and each moment is a day.

M-am hotărât să mai scriu pentru că mi-e frică. De uitare.

Ne apropiem de final. Despărţirea nu doare atât de tare pe cât doare să simţi, să trăieşti, să nu poţi opri începutul finalului. Să te aşezi în mijlocul drumului şi să încerci să încetineşti morile de vânt. Să le rogi să stea în loc pentru câteva clipe, să le implori...nu eşti încă plin de toate cele care te înconjoară.

Am mai zis-o şi-o mai spun: timpul este cel mai bun prieten şi cel mai mare duşman din viaţa asta. Depinde numai de noi cum vrem să ni-l avem, el e maleabil.

Aleg să-mi fii prieten! În calitatea asta, pot să-ţi cer o favoare? Una mică. Ştiu că nu vei sta în loc pentru mine (nu au făcut-o nici alţii), dar poţi în schimb să mă înveţi cum să fac să păstrez aceste ultime luni pe care le-am trăit, undeva, înăuntrul meu, şi să le fac să curgă ca nisipul din clepsidră, cetinel, cetinel, toată viaţa mea? Să fie aşa ca o muzică ambientală, un fundal care să mă ajute, să mă înveţe să trec mai uşor peste toate, să-mi şoptească în fiecare dimineaţă cine sunt şi cât de mult valorez, să mă care prin toată lumea să-mi văd sufletele devenite atât de dragi...

Mi-e teamă. Am ajuns să vorbim între noi, în fiecare zi, despre asta. Să ne înfiorăm în faţa ta, prietene, şi a nepăsării tale, să ne oglindim unii în ochii celorlalţi lacrimile aduse de gîndul la tine, să ne strângem în braţe tare, tare şi să ne spunem că ăsta nu e finalul, că tot tu vei fi cel care, cândva curând (când? numai tu ştii) ne vei strânge din nou laolaltă. Vom sta iar în jurul mesei neîncăpătoare, o vom privi pe Alba cum pregăteşte entuziasmată bunătăţi cum doar ea ştie să facă, o vom asculta pe cealaltă Alba cum povesteşte despre mingbai laoshi şi vom râde aşa cum doar ea ştie să ne facă; Raul ne va pune la curent cu ultimele noutăţi din lumea filmului asiatic şi ne va apuca pofta să mergem la cinema (sau la prima tărăbuţă cu filme piratate) iar Tamara îl va completa cu ultimele apariţii occidentale. Alba cu părul de abanos îi va face manichiură franţuzească Nilushkai, timp în care Nilu ne va prezenta ultimele cunoştinţe căpătate, în limba spaniolă. De la...cine altul? Carlitos. El va fi primul care va gusta din toate bunătăţile de pe masă şi va spune, lingându-şi buzele: Muy, pero muy bueno!. Dana va lua aparatul, îl va aşeza pe televizor şi va face o poză cu noi toţi. Şi aşa vom rămâne mereu.

Batem palma, prietene?

Catre un prieten

2011-05-12T18:55:00.000+03:00

Te-aş recunoaşte şi pe un bulevard din New York…

Am ajuns aici şi m-am gândit să îţi scriu. Vreau să ştii că mă gândesc la tine, deşi nu ţi-am mai spus-o de ceva timp.

Sunt tot eu, în ciuda faptului că par alta. De fiecare dată când te văd, îmi aminteşti asta. De fapt, depărtarea mă împiedică adesea să recunosc adevărata persoana din mine dar vorbele tale mă ajută să mă regăsesc.

Acum, prietene, e vremea să ne despărţim. Mai ţii minte că ţi-am scris, mai demult, că mi-e frică de clipa asta? Au trecut mai bine de doi ani de atunci şi am intuit totul perfect. Dar nu, nu e genul ăla de despărţire cu lacrimi şi suspine.

Ci îţi voi spune doar că port cu mine aproape tot ce m-ai învăţat (chiar dacă nu ţi-am lăsat de înţeles, întotdeauna, că ştiu că ai dreptate), aproape toate amintirile clipelor în care mi-ai întins mâna şi m-ai tras de pe marginea prăpastiei, aproape toate dialogurile noastre în care-mi strângeai lacrimile-n palma ta şi, la final, îmi spuneai: Hai că iar faci o dramă din nimic! Exagerezi, aşa faci mereu! (dar zi-mi tu mie acum: nu e şi asta menirea femeilor pe pământ?!)

Puteam vorbi ore întregi cu tine la telefon. Bănuiesc că e de vina compatibilitatea astrologică. Şi-mi plăcea să stau rezemată de dulap, cu picioarele încrucişate, pe covor, şi cu lumina stinsă atunci când discuţiile ne erau lungi.

Oriunde ne va purta viaţa, chiar de nu te voi mai vedea, nu voi uita să-mi repet, de fiecare dată când voi avea nevoie de un prieten adevărat, vorbele tale: Va fi bine, Alina, îţi promit...cu tot cu încrederea inspirată de tine.

Pentru toate astea, care sunt doar o fărâmă din tot ceea ce reprezinţi tu pentru mine (şi nici nu voi dezvalui mai multe pentru că vreau ca tu să rămâi secretul meu), îţi spun mulţumesc, aşa ca de final, şi îţi doresc ca în viaţa ta să răsară soarele în fiecare dimineaţă, să strălucească luna şi să te călăuzească în fiecare noapte, să vezi stelele oricât de mulţi nori le-ar acoperi. Şi sufletul să ţi-l păstrezi cât mai frumos, aşa ca atunci când te-am cunoscut.

Homo locum ornet, non ornat homonem locus.

2011-04-23T06:44:00.000+03:00

Omul sfinţeşte locul, nu locul pe om.

Man sanctifies the place.

Sau Alba sfinţeşte clătitele. Glumesc (sau nu). Aseară, am mâncat unele dintre cele mai delicioase, cu gust demn de păstrat în amintire şi încercat de imitat, clătite. Am început cu cele sărate cu brânză de două tipuri (conform spuselor autoarei): spaniolească şi suedeză, miere şi nuci. (Aaa, mi se face gura apă!) Am continuat cu cele dulci: cu ciocolată Kinder, cu ciocolată şi praf de nucă de cocos, cu ciocolată simplă (made in Spain, evident) şi cele cu gem de căpşune (la cererea mea, recunosc). Acum, mami, vei înţelege de ce spun că nici sala nu mai are efect, în cazul meu. Sunt pierdută.

~ Or Alba sanctifies the pancakes. I’m joking (or not). Last night, I ate some of the most delicious, unforgettable-tasted and to-be-tried-at-home pancakes. We started with the salty ones, filled with two types of cheese (as the author herself recounts): Spanish and Swedish, with honey and nuts. (Aah, it makes my mouth water!). Next in line: sweet ones filled with Kinder chocolate, chocolate and coconut flavor, made in Spain milk chocolate and, lastly, with strawberry jam (my desire, I have to admit it). Now, mamy, you will probably understand why I keep saying that gym is useless, in my case. I'm a lost cause. ~

Alina, yo te quiero mucho! Y no solamente cuando estoy borracha! Te quiero siempre pero solamente ahora te lo digo...(Alba drunk)

Dar m-am abătut de la subiect. Alba este omul nostru când vine vorba despre mâncare bună, gătit cu pasiune şi, în principiu, tot ceea ce ţine de cocina. Am ajuns şi eu să cred că pentru a-ţi seduce prietenii o bună cale este aceea de a le cuceri simţurile, iar cel ordonat de papilele gustative e musai să fie luat în calcul. Printre primele chiar.

~ But let’s stick to the subject. Alba is our man when it comes to delicious food, putting passion in the cooking, and, mainly, everything that happens around/inside la cocina. Lately, I got to the conclusion that if you wanna seduce your friends, one good way is by conquering their senses, and taste should really be mentioned here. One of the top 3 senses, actually. ~

When I see Alba, I feel like my mum is close to me. I mean...Alba inspires me care, security, warmth. She loves people. Have you ever looked at her when we are eating the food she cooks? She is waiting for us to react and she doesn’t even eat too much. She is just happy to make us happy. (Nilu)

Aşadar, ai nevoie de o bucătărie, reţete îmbinate cu un dram de imaginaţie şi experienţă, şi suflet. Căci mâncarea fără ingredientul sufletesc nu are pic de savoare. Bănuiesc că tocmai ăsta este secretul ei: ştie, în mod natural şi firesc, să pună cantitatea exactă din fiecare.

~ So, all you need is a kitchen, some recipes mixed with a bit of fantasy and experience, and soul, your soul. Cause food without the soul ingredient is flavourless. I guess this is her real secret: she knows, naturally and without any effort, to add the perfect quantity from each of them. ~

Alba? Buena amiga, simpatica, le gusta Wang Lee Hom...que quieres que te diga? Habla muy bien francés, tiene amigos en todo el mundo…que te diga más? (Carlos)

Nu, e de ajuns.
~ No, it’s enough. ~

Alba: Aveţi planuri pentru diseară? Poate treceţi pe la mine...mâncăm ceva, vedem un film, am fost zilele trecute şi am cumpărat multe filme noi. Ce ziceţi? Moment în care toată lumea a rămas nemişcată, cu beţele în mână, uitându-ne unii la alţii şi citind răspunsuri. Şi atunci am auzit bătăile inimilor la unison: Daaa!

~ Alba: Do you have any plans for tonight? Maybe you come over...have dinner, watch a movie together. I just went to the DVD lady and bought some new ones. What do you think? That’s the moment when everybody remains still, with their chopsticks unmoved in the hand, looking at each other and, in a heartbeat, agreeing: Yeeeeaaahhhh! ~

Alba? Savoare, sfaturi, cumpărături, jambon, bere. Alba înseamnă mult pentru mine. (Dana)
~ Alba? Flavour, advice, shopping, Spanish ham, beer. Alba means a lot to me. (Dana) ~

Uneori, mă uit la ei toţi, mai ales la cei pomeniţi mai sus dar nu numai, şi mă întreb cum îmi va fi viaţa după ce nu vom mai fi împreună aici. Au ridicat ştacheta atât de sus, în ceea ce priveşte prietenia. Locul ăsta ar fi nimic fără ei. Poate doar... plictisitor, anost, cu cer şi stele de nevăzut, prea mare şi totuşi neîncăpător. Cu ei prinde viaţă, timpul se contracta încât ne şi sperie uneori, soarele răsare şi ne bate-n fiecare dimineaţă la fereastră. Iar sentimentul de acasă, aici, numai acolo mă inundă, in the Catalan home.

~ Sometimes, I find myself watching them and wondering how my life’s gonna be after leaving this place. They set up such a high and almost-impossible-to-reach friendship standard. My Chinese here would be nothing without them, each and every of them. Maybe only a boring, uninteresting, lifeless place, too big a city and still not big enough. They give life and colour to it, time seems to shrink so bad that it scares us thinking about it, even the sun decides to knock on our windows every morning and tell us that a new day to be enjoyed has begun. And the home feeling, that feeling you keep longing for when you’re away, thereand only there, in the Catalan home blows me away. ~

Alba, un om al cărui zâmbet şi îmbrăţişare pot îndepărta ploaia, o prietenă care a înţeles că România nu înseamnă ţigani şi o va vizita cu prima ocazie (de altfel , şi singura care reuşeşte să ne înţeleagă graiul românesc), o femeie a cărui sărut face o seară delicioasă, spanioloaica cu patul cel mai mare. (Alina)

~ Alba, someone whose smile and hug can make the rain go away, a friend who believes that Romania does not mean gipsies and who will visit it as soon as she can (in fact, the only one who can understand our, mine and Dana’s, mother language), a woman whose kiss can turn an ordinary evening into a delicious one, the Spanish who sleeps in the biggest bed. (Alina) ~

Stinky street

2011-04-20T17:58:00.001+03:00

Este o stradă chinezească, cât se poate de chinezească. Vezi tărăbuţe, pardon bodegi, pardon restaurante, unde vezi cu ochii. Simţi parfumul ademenitor de tofu, îl adulmeci şi apoi începi să te întrebi dacă, într-adevăr, ţi-era foame înainte să vii pe aici. Aflată în imediata apropiere a campusului universităţii la care activez ca o studentă silitoare, consider că această bucăţică din rapid modernizatul Tianjin, merită o filă din blogul meu (şi drept mulţumire pentru supa de 4,5 kuai pe care am mâncat-o azi împreună cu Alba şi Carlos).

Cu această ocazie, transmit şi mulţumirile de rigoare catalanului ăsta (na că te-am pomenit în blogul meu!) pasionat de tot ce-i asiatic (de mâncarea asiatică am vrut să zic, evident). Pentru că ultima dată când ne-am întors împreună de la sală, am zis că mi-e poftă de căpşune şi ne-am oprit să iau. Constatând, totuşi, preţul cam ridicat am renunţat. Salvarea a venit tot din partea bărbatului: Hai să luăm un sandviş de pe Stinky Street! Eu: Dar, Carlos, ştii...eu voiam fructe...după sală mâncăm sandviş cu pui, ou şi chestii din astea uşoare?! El: Lasă că o să îţi placă. Şi aşa s-a dus şi efortul de la sală pe apa sâmbetei, în caz că mă mai apucă să mă întreb de ce nu se vede niciun efect.

Totuşi, eu evit, pe cât posibil, zona. Doar când mi-este foarte lene să merg pe drumul puţin mai lung către Tesco, aleg să îmi sugrum simţurile în felul ăsta. Uneori, le aud cum îşi încep cântul de lebădă şi grăbesc pasul; am înţeles că asta este avertizarea finală.

Mâncarea e ieftină aici şi, ceea ce este mai important, găseşti ceva de îngurgitat aproape la orice oră. Încă din primele zile în China, am prins din zbor o şmecherie tristă (care m-a cam obligat la o disciplină a meselor total anormală pentru stilul meu de viaţă anterior): nu poţi să mergi la masă oricând ţi-o cere stomăcelul, ci trebuie să-l educi şi pe el ca pe oricare alt animal. Dimineaţa, cu greu găseşti vreun local în care să-ţi bei cafeluţa şi să ronţăi dintr-o brioşă; la prânz (adică între 14-17) nu ai nicio şansă să dai de vreun bucătar neobosit, dispus să-ţi prepare pui cu aromă de peşte sau 西红柿鸡蛋. Şi aici nu includ Mc-urile sau KFC-urile, deschise 24h din 24, dar, aparent, nu prea pe gustul băştinaşilor (şi ca să dau puţin din casă: nici pe gustul nostru nu mai sunt).

De aceea, Stinky Street e nepreţuită. Pe sistemul deşi arată a naibii de rău, are gust incredibil de bun. (sistem ce stă la baza constituirii societăţii chineze şi este, fără drept de apel, îmbrăţişat cu pasiune, în cel mai scurt timp, de orice rezident al Chinei.)

P.S. Melodia nu o vei auzi niciodată pe Stinky Street...dar a fost singura care mi-a venit în minte în momentul în care scriam pe aici. Friend(s) know(s) why...

...so I go

2011-04-20T13:25:00.000+03:00

E greu să păstrezi numai pentru tine, să ascunzi de ochii lui care ştiu să citească tot, privirea de "oare mă mai iubeşti". Chiar şi atunci când ochii nu mai au ocazia să se întâlnească, chiar şi atunci e greu.
Aşa că lupţi, tu cu tine, tu cu el cel a cărui amintire o ai mereu cu tine, tu cu fiecare suvenir din trecut de care nu te poţi despărţi, tu cu tot viitorul pe care nu reuşeşti să te opreşti din a-l imagina lipsit de strălucire. Pui mănuşile roşii de box şi începi să loveşti sacul, sacul de tristeţe prezentă, şi omniprezentă. Curg câteva picături de sudoare. Da, de sudoare, nu-s lacrimi, ce dacă izvorăsc din ochi...nu înseamnă nimic.

Lili, look! There's another plane...and it's so close. Maybe we can catch it...

Mi-e teamă şi mă înfioră gândul de a purta mereu în suflet dorul. Numai dragostea apasă mai tare decât dorul, dar dragostea se schimbă. Dragostea te înalţă şi te ridică. Dorul nu, dorul doare, dorul îţi aminteşte că nu eşti atât de fericit pe cât pretinzi, atât de liber precum vrei să pari, atât de puternic pe cât îţi spun cei dragi că eşti. Dorul sperie...pentru că pare fără de sfârşit.

Qingdao 青岛。Postludiu.

2011-04-18T18:27:00.000+03:00

Uau. Pauză. Uau din nou.

Nu ştiu cu ce să încep, nu ştiu cu ce aş putea încheia pentru că mi-ar plăcea să nu fiu nevoită să închei. Scriu aceste prime rânduri în ultima seară, în speţă a treia, dintr-un bar simplu şi elegant, classy este epitetul potrivit (al cărui echivalent în a noastră colorată şi bogată limbă nu îl găsesc neam); bar a cărui atmosferă îmi aminteşte cum sunt eu, cum îmi place că sunt, cum îmi doresc să rămân întotdeauna. Şi cum se pare că este şi recent descoperita mea pereche feminină, Tamara (Tamarcita Bonita pentru prieteni).

Şi de ce spun asta? Mereu am avut o slăbiciune pentru muzica latino (nu cred că mai are rost să precizez faptul că pentru mine cea mai mare slăbiciune şi sursă de putere, pasiune şi chin, iubire şi suferinţă este muzica). Trăind în România, mi-a fost insuflată din multe părţi ideea cum că aş fi cam defectă din punct de vedere al preferinţelor muzicale. Mulţumesc vieţii pentru că m-a purtat până aici ca să îmi arate că sufletul meu vibrează la unison cu, cel mai probabil, milioane de alte suflete. Şi înclin să cred că este cel mai iubit stil muzical sau stil de dans, depinde de cum vrem fiecare dintre noi să privim, din lume. Iar când mai e şi live toată treaba...uh! Aşadar, primul 10 pentru mi compañera pentru Rumba Bar-ul de aseară (ştiu că vei lupta cu Google translate-ul şi vei citi blogul ăsta aşa că... nu te umfla în pene, nu am uitat de preţurile de acolo dar meriţi nota asta pentru cât si insistat să mergem !).

De când sunt în China, am avut multe momente în care am uitat cum e să îmi displacă, cum e să nu mă regăsesc din nicio privinţă într-un loc. Nu ştiu exact de ce, poate faptul că au o naţie atât de numeroasă îi obligă să creeze diversitate în diversitate, să se reinventeze la foc automat, stil de viaţă la care am râvnit, în mod inconştient, întotdeauna.

Din excursia asta trebuie să menţionez o întâlnire care made my day, cum ar spune americanu’. Întorcându-ne extenuate 累死了de la plimbarea pe faleza Mării Galbene, lunguţă de doar 73 de km, şi urcând spre hostelul nostru, aflat undeva la înălţime (din multe puncte de vedere), am dat nas în nas cu un vecin de-al nostru pe care dimineaţă îl văzusem pe terasă, la mic-dejun. Intrând în vorbă, am aflat că e neamţ. Nimic surprinzător, se putea vedea cu ochiul liber de pe chipul occidental şi atitudinea tipic europeană. Noi? Ungaria şi România, răspunde Tami. Pauză de gâfâit şi urcat scări. De unde din România? mă întreabă zâmbind. Tocmai m-am întors de acolo, am fost să călătoresc şi am trecut prin Bucureşti, Braşov, Bran...foarte frumoasă ţară! Îmi amintesc că i-am zis cumva, printre gânduri, oftat de dor şi sunete ciudate care-mi trădau surprinderea, că îi mulţumesc pentru că are ochi buni: Frumuseţea există în ochii celui care priveşte.

În Qingdao, am fost asaltate de fani (cum spune blondina ceasta care şade bine-merci în stânga mea în trenul rapid către Tianjin cu aparatul foto în mână şi ochii lipiţi de geam, gata de atac în orice clipă), am cedat şi am făcut foarte, dar foarte, multe poze cu chinezii (bănuim noi) abia ieşiţi în lume, am văzut chinezoaice faine (ceea ce este demn de menţionat aici), am văzut străini faini (ceea ce este un fapt obişnuit dar totuşi îl menţionez; nu e obişnuit să vedem străini frumoşi, ci ca străinii pe care îi vedem ,iremediabil, să pară atît de frumoşi în comparaţie cu băştinaşii).

Ieri, am văzut răsăritul unui munte, Muntele Lao, din mare, Marea Galbenă. Apoi, am văzut răsăritul unui soare din munte. Şi am simţit un nou răsărit în mine, răsăritul speranţei. Frumuseţea va exista mereu şi în fiecare loc, va naşte mereu noi emoţii şi va cicatriza răni, iar tot ce-i mai frumos pe lumea asta este gratis, deşi nepreţuit.

From mami, with love...

2011-04-14T14:08:00.002+03:00

From: Mami

To: Alina Pantea

Sent: Tue, April 12, 2011 10:14:08 PM
Subject: Re: Bună dimineaţa, soare!

Iarăşi am pornire să bat câmpii şi m-am gîndit că e o zonă mai mult decât potrivită . Ştii, viaţa e făcută ba cu bune, ba cu rele...indiferent că sunt lucruri, întâmplări, fiinţe, fenomene...etc. Tu, acolo ai parte, mai mult ca mine, de exemplu, de atâtea experienţe...trăiri...obiceiuri...Aş vrea să poţi să cari cu tine tot bagajul impresionant de China, de Tianjin, care e de 10, ce 10, zic de 1000 de ori mai mare, mai valoros şi mai greu decât cel cu haine...dacă e să mai stai doar trei luni sau mai mult, aş vrea să realizezi că asta e cel mai important lucru...De tine depinde ca şederea acolo să fie minunată...Lasă, te rog, răutatea, invidia sau orice sentiment urât să treacă pe lângă tine...Aşteaptă să primeşti , dar mai întâi oferă...Nu-mi spune bla, bla, bla că nu te învăţ de rău .

Aş vrea să poţi să fii mai bună, dacă primeşti o palmă, întoarce şi celălalt obraz...(nu pot să cred că am scris asta) ....E clar, excesul meu de zel e incurabil, la ora asta, cel puţin. Dacă nu eşti de acord, nu mă lua în seama, dar ce vreau să spun e că mi-ar plăcea mâine să te porţi frumos, cât mai normal cu ceilalţi....şi nu mai aştepta de la ei decât o relaţie de colegialitate. Simt că şi ei ar vrea asta...Chiar dacă ştiu ce vei spune, îţi repet că de tine depinde să te simţi bine acolo...

Scuze, m-a întrerupt Miţă. A căutat un energizant , căruia îi face reclama la sport.ro. Cred că vrea să-i facă pe ai lui de liga germană...Şi a descoperit că e prezervativ...Cred că le-ar prinde bine băieţilor...

Cred ca n-am spus nimic interesant, dar mă zgândăre... Deci, îmi doresc mâine să răsară soarele, să-ţi încălzească sufleţelul (ştiu că e ranit...), să te umpli de linişte sufletească, să ai o stare mai bună...şi să nu uiţi că noi (adică Miţă, io, Goldi, Mira, Nuţu & co) suntem mândri de tine, suntem alături de tine şi când eşti tristă, şi când ai o zi mai naşpa,dar şi când eşti veselă de-adevăratelea...nu cum vrei să pari mai mereu ( şi chiar îţi iese). Ştiu că eşti puternică, de-aia te admir, sensibilă, de-aia te-nţeleg, şi minunată...de-aia eşti tu...

Sper să reuşeşti să nu mai pui atâta suflet, să investeşti atât în oameni...Ia-i aşa cum sunt, cu bune şi cu rele...aşa o vor face şi ei...şi în compromis poţi găsi linişte...cred.

Mă opresc aici şi sper să nu te fi obosit cu bătutul câmpilor...dar îmi aminteam de cum băteai câmpii cu Miha şi nu te supara....

Deci, şi mâine e o zi. Îţi doresc să fie o zi frumoasă ...În rest, ştiu că va fi bine...

P.S. Ăsta e felul meu de a-i mulţumi unei mame aproape perfecte (pornind de la premiza că nu există perfecţiune), păstrând aceste cuvinte pentru o eternitate aici, şi, în suflet.

Peste noi, vreme trece, vreme vine

2011-04-12T19:17:00.000+03:00

Love knows not what time is.

Nu-mi mai amintesc să fi simţit ceva de atunci. De ultima dată când m-ai privit şi mi-ai spus că mă iubeşti. Ştiu că te priveam cu greu; aveam un ocean de lacrimi în suflet care apăsa greu, ca o ancoră mă apleca. Îţi port în minte imaginea aia atât de vie încât deseori mă face să mă gândesc câte ore au trecut de atunci, pare să fi fost ieri. Apoi, te privesc, te ascult, vreau să te ating şi înţeleg că timpul a trecut. Atât de mult încât mă întreb mereu de ce iubirea nu a trecut odată cu el.

Ştiu că eu sunt cea care nu a respectat regulile jocului, ştiu asta mai bine decât crezi tu. Am încercat în fiecare clipă, şi-n fiecare sărut ce ţi l-am furat, şi-n fiecare îmbrăţişare , şi-n fiecare lacrimă pe care ţi-am ascuns-o, şi-n fiecare pungă de floricele cu aromă de brânză pe care am împărţit-o, şi în fiecare zgârietură de-a lui Mao, şi în fiecare noapte albă în care am abandonat visul şi am ales să-mi trăiesc cu ochii deschişi zborul în cel de-al nouălea cer, şi în fiecare tu pe care-l caut în alţi bărbaţi, şi în fiecare zâmbet străin pe care-l primesc fără să-l doresc şi-mi aminteşte cum mi-ai pătruns în suflet, în toate astea am ştiut şi voi şti mereu că eu sunt vinovata dintre noi.

...dar şi acum îţi mai simt sufletul în palma mea.

Nilu, Nilu...

2011-04-11T12:21:00.006+03:00

Note. I feel like translating this blog because I hate the translation Google makes. So, only this time and only for her, here I go.

I don’t remember days, I remember moments.

Atunci când am pătruns pe teritoriul asiatic, nu am făcut-o cu inima deschisă către oameni. De când am început să visez la aventura asta, am făcut-o „în două”, cu V.mic, iar momentul în care realitatea de a rămâne singură „în două” m-a lovit, a reprezentat şi momentul în care mi-am zis: un an eu cu mine nu poate fi aşa de rău, poate, în fond, tocmai de asta aveam nevoie. Şi am închis uşa, tras zăvorul, încuiat cu cheia, aruncat cheia pe la fundul geamantanului şi...la drum! Am luat la mine şi vorbele mamei, vaccin anti-răni sufleteşti: Alina, tu nu eşti uşor de iubit; doar cine te cunoaşte, te iubeşte. Iar aceia toţi sunt nişte oameni cu totul speciali, doar priveşte în jurul tău! Şi nu aştepta asta de la cei pe care-i vei întâlni acolo...

<< When I first stepped on Asian ground, I didn’t do it open-heartedly to the people surrounding me. Ever since I’ve started dreaming of this adventure, I’ve been sharing it with V.mic. The moment when I was faced with the crude reality of sharing the dream with…myself represented that enlightening piece of time when I whispered to myself: spending an year in the company of me, myself and I can’t be that bad; in the end, I might find out that this is exactly what my heart needs. So, decision made. I only had to close the door, pull the bolt, lock with the key, throw the key at the bottom of the suitcase and ... go! I did not forget to take with me, in my pocket, my mum’s words, vaccine anti-soul injury: Alina, you’re not someone easy to love; only those who know you, love you. And those are really, really special people, you know, just take a look around you! And do not expect that from the people you will meet there... >>

Dar surpriză! Nici nu am ajuns bine în noua camera că primesc un mail. Cicea. Printre altele, mi-a scris aşa: hotărăşte-te în inima ta " to make the most out of your time there". Fii cu toată fiinţa ta (gânduri, voinţă, fapte) acolo! Cine ştie dacă, la sfârşit, nu vei rămâne cu prieteni pe viaţă? Efectul acestui mail? Dat peste cap toate gândurile pe care le pusesem în bagaj.

<< But surprise, surprise! As I was unpacking my things and getting used to my new room, I got an e-mail. Cicea. Among other things, that’s what she wrote to me: make the decision in your heart to make the most out of your time there. Be there with all your heart, thoughts, will and deeds! Who knows, maybe in the end, you will realize you have friends for life. The effect of this e-mail was quite catastrophic for me, myself and I: messed up all my luggage. >>

Şi-aşa am dat nas în nas cu ea. O iubesc pe fata asta. O iubesc pentru că, prin ochii ei plini de mister musulman, reuşesc să mă văd pe mine. În sclipirea aia brună înţeleg că miile de km care ne despart, poate nu acum, dar în trecut, şi în viitor, nu sunt doar fizici, ci şi spirituali. Continente diferite, înălţimi diferite, vieţi şi istorii diferite, vise diferite, credinţe diferite. Asta ne apropie. Depărtarea, de orice fel, nu este făcută doar ca să despartă; uneori, poate apropia atât de mult.

<< And then I met her. And now I love her. I do, because through her full of mystery Muslim eyes, I see myself. That brown glitter helps me understand that thousands of kilometres that separate us, not now, but in the past, and in the future, are not only physical, but also spiritual. Different continents, different heights, different lives and histories, different dreams and beliefs. This is what brings us even closer. Remoteness, of any kind, is not only meant to separate; sometimes, it can draw two hearts nearer. >>

Ochii ei mi-s oglindă. Iar ai mei îi sunt ca un drum plini de lumini către suflet. Sufletul meu.

<< Her eyes are my mirror. Mine are her road, enlightened road to the soul. My soul. >>

Malina, today, your eyes are telling me something...

Şi, da, aşa imi spune: Malina. Probabil că este în topul 3 al celor mai frumoase apelative pe care mi le-a găsit cineva, vreodată. De ce? Înseamnă zmeură, în rusă. Şi atunci când o întreabă cineva de ce îmi spune aşa, răspunde, cu inocenţa caracteristică şi tonul degajat, uneori chiar intrigată de faptul că ceilalţi nu observă ceea ce pentru ea este atât de evident: Because she's just like a raspberry, pink and sweet.

<< Yeah, that’s how she calls me: Malina. It’s probably one of my personal top 3 dearest names ever I got from dearest people. Why? It means raspberry, in Russian. Each time someone asks her why she is calling me like that, she answers, wearing her natural innocence and in a happy-go-lucky tone, sometimes really intrigued by the fact that others don’t notice what is so obvious: Because she's just like a raspberry, pink and sweet. >>

N: Malina, in the mood for some orgasmic strawberries?

A: I am not at home, sorry...

Iar seara, când m-am întors în cameră, ghici ce am găsit pe noptieră, aşezate cu grijă...

<< And, at night, when I got home, guess what was carefully arranged on my bedside table…>>

Cum se uită la mine, cu milă şi compasiune, de fiecare dată când suntem la masă şi îi spun: Lili, este atât de iute! Şi apoi ia şi ea să guste de la mine şi zâmbeşte. Nu ţi se pare iute, nu-i aşa? Şi continuă să zâmbească.
Sau momentele în care îi spun că am nevoie de o părere. Ador faptul că nu trebuie să mai precizez: sincer! Nu, şi de-asta o iubesc, pentru că-i preţuiesc până la sfârşitul lumii şi înapoi sinceritatea plină de gingăşie. Şi ii scriu jumătate de pagină şi o rog să îmi spună ceea ce crede. Iar ea-mi răspunde în trei pagini. Şi, întotdeauna, încheie cu o inimioară.

<< The way she is watching me, the pity and compassion I can read on her face whenever we’re eating and I start whining : Lili, it’s so spicy! And she tastes it and smiles. You don’t think it’s too spicy, do you? And she keeps smiling. Or all the times when I tell her that I need a piece of advice. I simply adore it not having to add: please, be honest with me! No, I never have to do that, and this is why I love her and cherish her whole-heartedness, her candidness forever. And put whole parts of my soul on half a page of my notebook and ask her to tell me what she thinks. And she gives a three-page long answer. And, in the end, she always draws a heart, a full one. >>

Know sth, Malina? You'll be happy! Very happy! I already know it, I can feel it!

Look in the mirror in McDonald’s and you’ll see the most beautiful girl in the world.

Aşa-mi spune. Şi nu ştiu prin ce puteri, căci o cunosc de doar câteva luni, dar vede înăuntrul meu.
Privind-o, mă întreb cum de este loc pe pământ pentru două fete atât de diferite şi cred că, acum, înţeleg de ce a apărut în viaţa mea. Să-mi arate că lumea este mare, plină şi merită descoperită. Lumea ei e reţinută, pură, profundă şi înţeleaptă. Lumea mea e liberă, dezinhibată, extravagantă, nerăbdătoare.

<< That’s what she keeps telling me when I’m blue. I don’t even know how she sees my inside colour, we know each other for only some months. Watching her, I can’t help wondering how it is possible that two girls, who are so not alike, meet and be friends. I suppose she is meant to show me the immensity of our world, its complexity and worth discovering twist. Her world is reserved, pure, profound and wise. My world is free, uninhibited, extravagant, impatient. >>

I love Malina and sweet potato!

De final...într-o lume plină de oameni cărora soarele le-a ars sufletul, în loc să îl încălzească, al tău străluceşte fierbinte. Mulţumesc pentru că, cunoscându-te pe tine, mă simt eu însămi binecuvântată.

<< To conclude...in a world full of people whose soul is no longer warmed by sun, but already burnt, yours is glowin. Thank you. Having met you, I myself feel blessed. >>

Blonde kakashka loves you.

Gânduri

2011-04-10T13:19:00.000+03:00

“Dă-mi Doamne puterea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să le schimb pe cele pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele“

Mi-a venit in minte citatul ăsta în timp ce stăteam cu o cafea americană în faţă, cu un pix roz pe care mi l-a dat mami, în mână, şi cu privirea aţintită asupra unui chinez. Acesta tocmai încheiase zâmbetul cu subînţeles destinat chipului meu neobişnuit, şi, a continuat reprezentaţia cu un râgâit prelung şi o mişcare rapidă de întoarcere a capului către domnişoara ce-l ţinea de braţ, ca pe o comoară nepreţuită. M-am oprit la timp din a gândi ceva ce ar putea naşte în mine, mai târziu, mustrări de conştiinţă, şi am coborât privirea puţin resemnată, puţin intrigată: sunt sau nu sunt eu cea care percepe greşit realitatea?!

Apoi, în acelaşi ritm al gândurilor, mi-am amintit de o problemă ce ne rodea pe mine şi pe Nilu aseară: de ce unii oameni nu au personalitate? De ce unii nu au niciodată o părere şi se lasă duşi de orice adiere mai puternică, fie că îi duce pe drumul bun, fie că nu?! De ce eu nu pot fi aşa? Iată un fapt pe care trebuie să îl accept şi atât.

Mai mult decât atât, am început să dispreţuiesc, cu fiecare zi, tot mai tare stereotipurile şi, mai ales, oamenii care le acceptă şi le iau de bune. Nu, nu toţi musulmanii sunt terorişti ! Nu, nu toate blondele sunt proaste ! Nu, ROMÂNII NU SUNT ŢIGANI, aşa cum ţiganii nu sunt români! Nu, nu sunt nici aroganţi, nici proşti, nici bătuţi în cap oamenii care refuză să dea pupici dulci părţii dorsale ale altor oameni! Nu, nu toate femeile care nu au un bărbat care să le care poşeta la cumpărături sunt vai de capul lor...şi mai sunt atâtea. Iată un fapt pe care nu trebuie să îl accept ca atare şi atît.

Nici nu ştiam că strânsesem atâtea frustrări în mine. Hiuh, mă simt mai bine.
Şi totuşi...cred că trebuie să mai las anii să treacă peste mine, să le acord atenţie, să dau voie iubirii necondiţionate să-mi intre-n suflet, şi abia apoi să pretind că ştiu să aleg.

Haideţi să facem...

2011-04-07T18:54:00.000+03:00

Ascult melodia asta de ieri aproape fără oprire şi nu am nici cea mai vagă idee de ce. Singura explicaţie pe care mi-o pot oferi, în acest inspirat moment, este pentru că winamp-ul mi-a aruncat-o peste nas aşa, de parcă era o întâmplare să dau de o melodie atât de romantică tocmai acum şi apoi am făcut legătura cu o discuţie pe care tocmai ce-o încheiasem cu Vitamina. Iar m-am apucat să folosesc nume de cod; mă ajută să mă simt acoperită, să simt că deşi spun multe, mai multe rămân doar ale mele şi pentru mine.

V: Hai că ştiu că eşti îndrăgostită!
A: Da, întotdeauna sunt.
V: Ei, ce să zic, gata, tu de-acum nu te mai îndrăgosteşti doar aşa pentru că nu mai vrei, nu?
A: Da!
V: Măi dar ce tare eşti tu!
A: Cam târziu ţi-ai dat seama de asta.

Pe bune dacă treaba asta cu îndrăgosteala nu e,ca şi altele (după cum mi-a spus el, cel mai nebun şi inconştient raţional el pe care îl cunosc), o simplă loterie.

Am întâlnit mulţi oameni care îmi spuneau că mă invidiază pentru că am iubit, iubeam la momentul respectiv, indiferent dacă eram fericită sau nu. Numai pentru senzaţia aia de fluturi care ţi se zbânţuie în pântec, şi îţi dă boli de stomac. Pentru nopţile nedormite ştiind că jumătate din tine e departe, poate în altă parte a oraşului, a ţării sau a lumii, şi nu gîndul că gândul lui poate că nu e la tine te chinuie, ci gândul că poate nu e fericit, că poate are o insomnie şi tu nu îi eşti aproape să îi faci un ceai. Pentru cafeaua care îşi pierde din savoare cu fiecare zi ce trece şi nu o poţi împărţi cu el. Pentru fiecare film la care te uiţi şi, fără să îţi dai seama, întinzi mâna în dreapta să o apuci pe a lui şi nu dai decât de plapuma rece. Pentru fiecare dată când pleacă şi te gândeşti, fără motiv sau voie, că ar putea fi ultima oară când îl vezi; doar ştii cât de imprevizibilă ne este viaţa, iar atunci îi spui : Ai grijă de tine! Iar el răspunde, enervat de aceleaşi cuvinte de la revedere: Normal că am, ce crezi că o să fac?! Nu mai fi disperată!

Şi mai sunt atâtea alte motive pentru care îndrăgosteala nu e de dorit dar ceva îmi spune (şi acest ceva nu e lacrima din colţul ochiului) că nu e moment bun pentru răscolitul amintirilor.

Oricum, în lumea asta nebună în care ne ducem veacul, doar cei inconştienţi mai reuşesc să se îndrăgostească. Trebuie să ai o doză mare de inconştienţă şi nepăsare faţă de propria-ţi persoană ca să te abandonezi complet unui sentiment, unor emoţii despre care ştii sigur că-s trecătoare, cel mai adesea neîmpărtăşite şi atotstăpînitoare. Puţini dintre noi ne mai dăm voie să ne părăsim complet propria fiinţă pentru o scurtă călătorie în alt univers, dimensiune, fiinţă. E inconştienţă pură să mai trăieşti un astfel de vis într-o lume care se hrăneşte din a ucide vise.
Şi totuşi...dacă aş fi cineva important şi cu multă influenţă aş face o companie cu mesajul: Haideţi să facem copii din dragoste.

If I can make it here, I can make it anywhere...

2011-04-06T13:41:00.001+03:00

Sunt momente ale vieţii în care trebuie doar să te opreşti. Să îţi potoleşti suspinul, să ştergi lacrima aia încăpăţânată de pe obrazul mult prea încărcat al sufletului şi să priveşti depărtarea. Înainte, în sus, în dreapta, în stânga, încotro îţi vine. Vei zâmbi, până la urmă.

Motive să fim recunoscători avem la fiecare pas, fiecare nouă dimineaţă e magică tocmai prin asta: şterge din noi oboseala vieţii, făcând loc speranţei, chefului de un gust nou, un chip frumos, un parfum ademenitor, un sărut de neuitat, o îmbrăţişare cu aromă de acasă, o privire căreia nu-i poţi rezista.

Nu-mi amintesc să mă uit în sus şi să spun mulţumesc decît atunci când mă doare, atunci când mă simt vinovată pentru că am cerut prea mult. Atunci când, simţindu-mă înfrântă, caut o scăpare din capcana tristeţii, a propriei dezamăgiri, şi îmi repet, fără oprire, şi fără a lăsă urechile-mi să audă vreun cuvinţel, că trebuie să învăţ să pierd. Probabil că nu există lecţie mai valoroasă. Atunci cînd ştii să pierzi, atunci ştii şi cum poţi cuceri lumea.

Hai hopa sus! Şterge-te de praf, vezi că te-ai julit la genunchiul stâng; arăţi de parcă ai avea din nou 10 ani şi te-ai juca de-a v-aţi ascunselea în faţa blocului. A, vezi că îţi curge sânge şi de la cot. Mergi de te spală şi dă cu puţin rivanol. Şi cu puţin spirt, înainte! Ştiu că nu îţi place că te ustură dar aşa trece mai repede. Apoi hai să ne plimbăm...uite ce soare fain!

Şi nu ieşi niciodată din casă fără să te opreşti pentru o clipă în faţa oglinzii. Stai aşa puţin, uită-te la tine fără a căuta cu privirea locurile unde ţi se pare că ai cam mult, sau şuviţele de păr rebele sau fusta puţin şifonată. Priveşte prin tine şi vezi tot ce eşti, tot ce ai devenit, tot ce ai primit fără să dai nimic în schimb şi aşează un nou mulţumesc în cutia de bijuterii ce-o porţi înăuntru. Câte unul în fiecare dimineaţă. Cândva, bijuteriile astea vor fi singura, şi cea mai preţioasă comoară, a ta.

La sală în China

2011-03-15T17:11:00.001+02:00

Refuz să scriu (şi să vorbesc) despre evenimentele recente din Japonia. Efectiv, refuz. Mă doare, deprimă şi, mai mult decît orice, mi se pare inutil. Să o văd pe colega mea de cameră liniştită este tot ceea ce am nevoie. Şi sunt recunoscătoare pentru că sunt aici, acum...pe cît de agitaţi sunt oamenii aflaţi la celălalt capăt al lumii, pe atît de liniştiţi sunt cei de aici, aflaţi la o...nu la o, ci la două aruncături de băţ.

Despre ce voiam să scriu...aa, da! Despre o nebunie de experienţă recentă de-a mea: mersul la sală.

Întrucât am pătruns, sfioasă ce-i drept, de vreo câteva ori şi prin sălile de fitness de pe plaiurile mioritice, mi-am permis să fac o comparaţie mentală, acum pusă pe hârtie virtuală, în timp ce alergam pe bandă şi ascultam Bambi la IPod. Da, ascultam Bambi, şi ce-i cu asta? Am nevoie de muzică alertă, românească (vreau să înţeleg, să pot fredona şi aşa să uit de efortul fizic-destul de chinuitor, în acest moment) şi am dat de nişte furăciuni, pardon cover-uri, de-ale lor.

Astăzi, mi-am zis că ar fi bine venită o încercare a altei ore pentru executarea exerciţiului fizic şi m-am dus pe la 15:30. Inspirată şi nu prea. În primul rând, m-a cuprins o stare instantanee de entuziasm văzând câte aparate erau libere. M-am dus aproape ţopăind către bandă, aia din zona de mijloc că-mi place cum se vede (adică mă văd) în oglindă şi m-am apucat de treabă. Apoi, să studiez împrejurimile. Constatare: niciun chip occidental, niciun năsuc ieşit în relief, nicio pereche de ochişori mari. Nimic! Ceea ce, în mod evident, m-a transformat pe mine în unica exponată ambulantă din încăpere. Mă rog, m-am obişnuit cu asta, mi-e să nu ajung să sufăr de lipsă a atenţiei, când revin acasă.

Alte aspecte demne de menţionat. Nici măcar unul dintre asiaticii de acolo nu avea şunculiţe, iar jumătate aveau peste 50 de ani. Un pic frustrant, avînd în vedere cunoştinţele mele despre gym-urile româneşti. Dar na, om creşte şi noi mari cândva.

Şi scriind despre asta, mi-am amintit de una dintre discuţiile de fete care au avut loc la petrecerea de 8 martie, de la Dana din cameră. Cum gazda are multe bileţele lipite pe peretele de deasupra patului ei, în toate limbile, coreencele au zărit unul dintre cele scrise în limba lor : Bunga-bunga!

Lili (parcă ea a întrebat): Bunga-bunga 是什么意思？
Hanna: Bunga-bunga 是。。。晚上运动！有时候，早上也可以。

(Rîsete infernale din toate colţurile camerei; nu are rost să traduc pentru că tot amuzamentul stă în exprimarea plastică la care a obligat-o limba chineză)

Eu: 你喜欢这个运动，吗？
Hanna: 有时候喜欢，有时候不喜欢。

(Continuare a rîsetelor pentru încă multe minute...şi mulţumirea de a rămîne în amintirea noastră cu două replici absolut memorabile.)

Revelatie nocturna

2011-03-05T00:13:00.001+02:00

Am avut o revelaţie.

În timp ce dansam pe o melodie latino-americană cu o unguroaică şi un sri lankez, zîmbeam unui american care stătea la bar duhnind a singurătate, evitam privirea unui african şi mă gîndeam la un...(tăcere cu aromă de înţelepciune se aşterne pe buzele uscate de vîntul Tianjinului ale celei care glăsuieşte.), primeam mesaje de la o româncă. La mesele din jur, chinezii se jucau cu zarurile omniprezente la fiecare masă din club, dar mişcările tuturor sunt încetinite în momentul apariţiei unei rusoaice blonde şi creţe, semi-dezbrăcată şi cu un surîs gingaş, care se duce ţintă pe scenă şi începe să danseze semi-lasciv.

Ea-mi atrage atenţia, în momentul în care muzica e dată mai încet: el e columbianul. Mă oftic că nu ştiu şi eu să vorbesc spaniolă, dar pînă plecăm, învăţ! O să vezi! Ultimele cuvinte îi sunt retezate de francezul care-i aduce băutura cerută. Mi se face poftă de Mojito. Dar nu.

Nu ai cum să nu iubeşti Tianjin-ul meu. China mea.

A mînca...în unicul stil chinezesc

2011-03-03T12:08:00.000+02:00

Cînd ne vorbea profa mea favorită din facultate despre ceea ce înseamnă masa sau ceaiul pentru chinezi, luam totul ca pe o poveste interesantă, al cărui rezumat deja ştiam că îl voi avea de învăţat pe de rost pentru examenul la Cultura Chineză. În mintea mea, a rămas urma a ceea ce doamna profesoară relata înfocată, pierzînd deseori firul relatării, şi nu m-am gîndit nicio clipă că ar fi putea fi şi adevărat. Era prea diferit de tot ceea ce ştiam eu ca să poată fi adevărat!

După (aproape) două luni acasă, mi-am dat seama cît de tare mi-a lipsit cultura mesei (aşa cum o numea profa menţionată mai sus) şi nu ştiu cum mi se va potoli cheful ăsta entuziast să merg la masă cu oamenii dragi, să fim atît de mulţi încît să nu găsim masă şi să se apuce chinezii să se înghesuie la mese ca să ne facă şi nouă loc.

Dacă stau bine şi mă gîndesc, printre cele mai frumoase amintiri din facultate se numără cele în care am fost la masă împreună cu cei mai dragi dintre colegi, sau cînd aveam ore de dimineaţă şi ma opream la Mc pentru o cafea iar înăuntru dădeam de V.mic şi, în final, făceam cursul acolo.

A, şi mai îmi place ceva aici: share-uiala mîncării. Cine a fost măcar o dată cu mine la masă, ştie că sunt în topul celor mai curioşi oameni, mai ales atunci cînd vine vorba de mîncare (ok, poate se vede asta şi doar privindu-mă...accept). Aici, nu mai e nevoie să trec prin momentul, uneori jenant dar totuşi nelipsit, de a rosti ÎNTREBAREA: pot să gust? însoţită de clipitul din ochi aferent, clipiri dese şi scurte de domniţă vulnerabilă şi cu chef. Oricum, un refuz e aproape imposibil să primesc şi îl ignor, dacă chiar apare.

Aici, multe feluri aşezate în mijlocul mesei, un bol de orez în faţa fiecăruia ca să nu riscăm să ne rătăcim simţul proprietăţii dăruit cu generozitate de natură, nişte beţe colorate între degete şi asul din mînecă: îndemînarea dată de exerciţiul păpatului cu beţe. Deşi, să fiu sinceră, folositul beţelor chiar e simplu şi am ajuns să cred că mult mai inteligent decît folositul cu graţie occidentală a furculiţei.
Şi-acum...vreau la masă!

Welcome back!

2011-02-27T17:09:00.000+02:00

Urăsc despărţirile. Nu reuşesc, emoţional, să fac diferenţa între o despărţire de moment, de două, trei, patru zile, sau una (posibil) pentru totdeauna. Ori bocesc ca fraiera de tremură şi sufletul în mine, ori mă detaşez de parcă nu aş da doi bani pe evenimentul sau personajele implicate.

Astfel, mă cam podidea stropitul şoriceilor acum două luni, şezînd într-un scaun prăfuit şi incomod, şi privind Tianjin-ul pierzîndu-se în urma mea. Noroc cu luminile Beijing-ului care reuşesc întotdeauna să-mi aducă o licărire în ochi. Nu e o licărire snoabă, e vorba de sentimentul de dincolo de lumina artificială, un fel de speranţă: la ei, pasărea Phoenix a renăscut sub ochii temători şi supuşi ai întregii planete, poate va renaşte şi prin alte colţuri ale lumii.

Peste aproape două luni, m-am regăsit în gara bucureşteană aglomerată şi îndelung udată de ploaia rece, suspinînd. Iar plec de aici? Dar nu mai vreau! Şi, inevitabil, m-am apucat să recapitulez motivele pentru care iar plec, iar simt că se rupe ceva în mine, iar am de cărat un nenorocit de bagaj care îmi dă febră musculară la braţe. Pe multe dintre ele chiar le-am uitat la momentul respectiv.

Dar mi le-am amintit odată cu prima îmbrăţişare cu aer chinezesc. Universul pe care ni l-am creat aici, noi, unii cu alţii, e de negăsit în alt loc din lumea asta. Îmbrăţişările ca îmbrăţişările, dar cînd m-am înfipt în puiul cu ananas şi în cel cu aromă de peşte, am înţeles că şi aici e casa mea. Întîmpinarea lui ayi, pedalînd agitată (dar nu foarte, gen agitatie chinezească) întrebîndu-mă dacă m-am întors, în sfîrşit. Surîsul jucăuş al lui Masayo de la prima noastră întîlnire şi primele ei cuvinte Ni haaaooooo, eu sunt noua ta colegă de cameră!!! Şi mai sunt multe, şi toate fac China mea frumoasă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu înţeleg un loc decît după oamenii ce-l populează. Şi pe China o iubesc.

Visînd o noapte...

2011-02-25T16:33:00.001+02:00

M-am ridicat din pat si am început, ameţită şi cu mii de gînduri absente, să-mi caut hainele. El mă privea, ştiam asta, dar nu voiam să ştie că-l văd, în sfîrşit. Cu ochii mijind şi gesturile puţin stinghere, renunţ la căutări şi agăţ un prosop lila, pe care mi-l înfăşor neatent pe corp. E cam mic şi mă face să-mi grăbesc paşii spre ieşirea din cameră.

Mă opresc la oglindă. Îmi pare cunoscut chipul ce-l văd, deşi zîmbetul mi-e străin. L-am mai văzut. Da...cîndva demult. Caut cearcănele lăsate de o noapte neliniştită dar praful de pe oglindă pare să le ascundă. Încă se văd pe buze toate cuvintele, întrebările, reproşurile, te iubesc-urile nerostite, deşi a încercat din răsputeri să le şteargă cu atîtea zeci de sărutări. Poate doar eu le văd. Sau poate nu e uniform prăfuită oglinda.

Îmi stropesc neîndemînatică faţa cu apa rece, aşez cu mîna acele cîteva şuviţe, stropite din greşeală, care-mi transformă înfăţişarea matinală într-una puţin cam prea rebelă şi mă-ntorc în pat. Văd ceasul. Timpul trece deşi eu l-am rugat să se oprească în loc. Mă aşez lîngă el şi mă strînge în braţe, fără să scot o vorbă.

Ori devii sentimentală? Mi-am înghiţit rapid nodul din gît şi mi-am trîntit zîmbetul tamp pe faţă. Ăla mai fals, dar cel mai la îndemînă.

Ei, da...doar mă gîndesc că trebuie să plec. Şi, în plus, îs şi obosită.( Şiiiii cîte argumente să-ţi mai dau că nu devin sent... aşa cum ai zis tu?! ) După tot ce am tăcut, el tot a auzit cîte ceva.

Winding roads

2011-01-13T22:27:00.001+02:00

Ma enerveaza al naibii de tare sa descopar in mine aspecte pe care nu le pot controla. Mi se pare total aiurea sa nu am atata putere asupra propriei fiinte. Si stiu ca as putea avea daca as fi altfel. Dar nu, eu sunt eu, aia care nu asculta pe nimeni, nici macar pe sine insasi.

Ca o observatie generala...e greu sa iti vina sa scrii ceva atunci cand esti vesel, fericit, implinit, cu chef de viata. Toate aceste stari te fac sa iti doresti sa zburzi, sa razi, sa dansezi, nicicum sa iei laptopul in brate, sa te asezi mai mult sau mai putin comod in pat, si sa incepi sa aberezi despre tot ce-ti trece prin cap. Oricum, toate sentimentele astea frumoase sunt adesea imposibil de redat in cuvinte. Si inutil. Prea putine suflete ti le vor putea impartasi. Pe cand tristetea isi va gasi intotdeauna ecoul in adancul altor suflete.

Is mica si stiu asta. De-aia tot caut raspunsuri si, ba gasesc, ba continui sa caut. Am inteles cateva lucruri. Ce nu am inteles este cum sa scap...nu, nu e bine a scapa! cum sa ies invingatoare dintr-un razboi interior. Hai ca suna mai bine, mai a leoaica asa. Cum fac sa pastrez gandurile bune, alea care nu-s neaparat bune dar care dau mai multe sanse de vindecare unui suflet rablagit, si sa asasinez fara mila toate acele vise, ramasite de vise, care bantuie neobosite.

Stand pe un scaun destul de incomod, cu o prajitura delicioasa in fata si un miros ademenitor de cafea, am privit Predealul. E racoritor aerul de aici, parca te improspateaza. E nevoie de aer curat chiar si-ntr-un razboi. Da putere si luciditate. Sau nu da nimic. Dar merita incercat aerul din Predeal.

And all the roads we have to walk along are winding,
And all the lights that lead us there are blinding...

...

2010-12-21T12:18:00.000+02:00

Pe repeat, pe repeat, pe repeat...

And so it is, just like you said it would be

Life goes easy on me, most of the time.

And so it is!...the shorter story.

Prescris

2010-12-19T20:08:00.000+02:00

Timpul.

Cel mai bun medicament. Descoperit de mii de ani si, totusi, performant.
Acest medicament este disponibil fara prescriptie medicala. Cu toate acestea, este necesar sa utilizati Timpul cu atentie, pentru a obtine cele mai bune rezultate.
Recomandat oricui, in cazul unor afectiuni profunde, si nu numai, ale sufletului. Vindeca orice fel de rana.

Doza: de luat in fiecare clipa in care simtiti ca ati sparge trei geamuri si v-ati bate cu cinci saci de box.
Inainte de a utiliza acest medicament asigurati-va ca aveti doza necesara de rabdare, ascundeti-o cat mai adanc in suflet si lasa-ti-o sa iasa la iveala incetul cu incetul. Timpul nu are efectul scontat decat in combinatie cu o doza cat mai mare de rabdare.

Actiune: actioneaza ca o sita stergand din memorie toate acele amintiri apasatoare care creeaza frustrari, intrebari fara raspuns si chef de plans. In schimb, le inlocuieste cu o doza usoara de intelepciune si le lasa intacte pe toate acele amintiri placute, chiar le readuce la viata pe unele uitate. Spre finalul tratamentului, ofera raspunsuri la intrebarile carora le lipseau.

Efecte adverse: produce, de cele mai multe ori, uitarea multor aspecte ale vietii triste, dureroase, apasatoare. La finalul tratamentului, lasa sufletul aproape la fel ca inainte de imbolnavire dar, de multe ori, prea curat si vulnerabil.

Termen de valabilitate: vesnicia.

La la la la la...

2010-12-17T19:07:00.001+02:00

And it takes no time to fall in love
But it takes you years to know what love is
It takes some fears to make you trust
It takes those tears to make it rust
It takes the dust to have it polished.

It takes some silence to make sound
It takes a loss before you found it
And it takes a road to go nowhere
It takes a toll to make you care
It takes a hole to make a mountain...

Promisiune

2010-12-16T19:22:00.001+02:00

Are you...

M-am tot gandit cum va fi de Craciun si, rareori, atunci cand am fost intrebata (si invitata) la Revelion. Dar nu m-am oprit nicio clipa sa ma gandesc ce inseamna, sau mai bine zis, ce vreau sa insemne pentru mine noul an. Si am inteles lucrul asta citind blogul lu' Cri. O iubesc pe fata asta, pentru ca este...ceea ce eu, de multe ori, nu sunt.

All that we are is the result of what we have thought.

Nu am avut puterea de a crede in vorbele astea pana de curand. Nu are nicio legatura cu faptul ca ma simt tot mai apropiata de tot ceea ce inseamna China, dar poate ca Buddha ar trebui sa ne fie mai cunoscut noua tuturor, orientali sau occidentali. Tot ceea ce ne imaginam, fiecare vis in care credem poate deveni realitate; dar stim sa credem in el? Fiecare gand bun sau rau va deveni realitate. Ia hai sa uitam gandurile rele, hai sa facem asta fiecare dintre noi pentru noi insine. Macar atat meritam.

Niciodata nu am visat sa fiu in China. Si intotdeauna am stiut ca voi fi aici. Intr-o zi rece de acum 11 luni si cateva zile, am plecat de acasa, dupa ce am baut cafeaua intr-o liniste inconstienta, si mi-am zis ca nu imi pasa ce va fi. Iau bursa, nu o iau, mi-e indiferent. Pana si eu insami eram surprinsa de lejeritatea cu care tratam problema. De-aia sunt astazi aici, m-am imaginat aici, m-am vazut plimbandu-ma printre magazinele chinezesti pe care le credeam mult mai kitschioase, oamenii mai neprietenosi, cerul mai putin albastru.

Nu mi-am dorit sa ma indragostesc dar am stiut ca o voi face. Acelasi scenariu ca si cu bursa: daca e sa fie, e bine, daca nu, nu. M-am aruncat inainte, pe acordul vorbelor de atentionare ale celor din jur, pe care le-am tratat ca pe o muzicuta prea veche, care deja scoate sunete ruginite. M-am imaginat plimbandu-ma cu barcuta in Herastrau, m-am imaginat visand in doi, si cu ochii inchisi si cu ochii deschisi, toata noaptea stransa-n brate, in toiul caniculei. Si am mai stiut ca o sa se termine mai repede decat as fi crezut eu.

Si astea sunt doar doua exemple. Ceea ce am vrut sa zic este ca pentru anul ce vine o sa imi fac o lista. Scrisa cu manuta mea, o sa o pun aici, in noptiera asta imbatranita, prin care sigur au mai poposit si alte vise in curs de implinire, si o voi citi in fiecare seara. Cum voi da de vreun gand rau, il voi izgoni ca pe-un dusman usor de invins. Fiecare dorinta o voi implini pentru ca pot, pentru ca e viata mea si e singura, pentru ca atata timp cat inca mai stiu iubi, pot face orice.

...comin'?

Korean drama

2010-12-10T15:47:00.000+02:00

Nu pot, pur si simplu nu pot sa ma abtin. Coleguta-mi de camera este, fara doar si poate, un obiect de fascinatie pentru mine.
Acum jumatate de ora am venit de afara. Recunosc ca am intarziat la taclale mai mult decat de obicei si nu mi-am luat nici cheia cu mine. Am pus-o sa intrerupa ceea ce se poate numi placerea zilei, pentru amandoua, adica dusul fierbinte si scurt. Dupa care i-am spus ca o iubesc (pentru ca sunt constienta ca si eu o stresez de multe ori) si a ras rusinata. Am continuat sa vorbim.

Alina, plec la Beijing maine.
Da? Ce vizitezi?
Aa, nimic. La cumparaturi.
Mai stam si mai discutam noi ca doar atunci cand vine vorba de cumparaturi, femeile (iar noi suntem fruntase la acest capitol) pot vorbi fara intrerupere sau fara a obosi, din contra.

Alina, stii, plec mai devreme acasa. La doua zile dupa tine.

A fost pentru prima data cand am inteles ca da, eu nu o sa mai vad niciodata pe fata asta. M-au incercat niste lacrimi dar na, asta mai lipsea sa bocesc.
Toate astea s-au intamplat acum jumatate de ora. Ce face Jin'ah acum? Plange si tipa si arunca cu diverse pe langa laptop. Acum rade, acum plange. Dar plansul ei este atat de altfel, atat de asiatic: copilaresc, alintat, naiv si, mai ales, zgomotos. Nu ar plange in liniste neam! O sa ramana o enigma pentru mine, probabil ca o viata intreaga, cum poate baiatul ala sa o suporte cu atata stoicism. Mai mult decat atat, sa o iubeasca atat de dedicat. Banuiesc ca dragostea adevarata trece, mai intai, prin Asia si pana in Europa nu mai ajung decat fragmente.

Gata, nu mai plange. Se vad la webcam si rade. Cum sa nu ma fascineze? Eu am telenovela mea de fiecare zi in camera :-)

Melodia ei preferata. Am ajuns sa fiu si eu innebunita dupa ea, desi mare lucru din ce spune nenea ala nu am idee.

Pentru suflet (ul meu)

2010-12-09T15:13:00.000+02:00

M-a rugat sa nu postez piesa asta pe facebook. Si nu am facut-o! Dar de blog nu mi-a zis nimic. Asa ca...
Nu il sfidez, ori am mai crescut eu, ori nu am chef de prostioare acum, doar fac asta pentru ca imi plac la nebunie versurile. Si asa stiu eu sa ii multumesc.

Doar de dragul tau
Raul mi-e mai rau,
Rasul mi-e mai rar,
Amarul mai amar...

Lectie

2010-12-08T19:17:00.000+02:00

If something seems too good to be true, it probably is.

Asa e. Probably asta se poate traduce, fara emotii, cu for sure. De fiecare data cand ma intalnesc cu vorbele astea, imi vine in minte mama. Dintre cele mai importante lectii despre viata pe care mi le-a predat ea este si acela de a nu ma increde in (aparenta) perfectiune.

Imi vor rasuna mereu in minte cuvintele pe care mi le-a spus de atatea ori si prea rar am fost dispusa sa inteleg strigatul de atentionare din spatele lor:
Alina, nu exista nimic fara de cusur pe lumea asta. Alina, ceva, dar nu stiu inca exact ce, nu-mi miroase a bine...
Iar raspunsul meu, pe care vreau sa il pun pe seama naivitatii prea prelungite pana la o varsta tarzie: Poate te inseli de data asta, mami. Uneori rostit, alteori gandit.

Dar nu. Nu stiu cum sunt alte mame dar a mea nu se inseala niciodata. Si nimic nu ma sperie mai tare decat atunci cand aud din gura ei : dar poate ma insel eu, stii ca eu sunt mai pesimista... Nu, se cheama intuitie si intotdeauna se transforma in realitate. Cica as avea-o si eu dar abia acum ma gandesc sa mi-o scot de la naftalina. Sa vad daca o mai pot folosi, dupa atata timp de repaus.

Iar am luat-o pe cararea personala...deseori, mi se spune ca sunt foarte rece si deloc prietenoasa la primele intalniri cu oamenii. Da, prefer sa ma vada oamenii ca pe o fiinta imperfecta ce sunt si daca, dintre ei, atunci cand se cerne sita, ramane vreunul dornic sa cunoasca si ce am eu bun, mergem de mana inainte. Daca nu, pot fi sigura ca nu am pierdut nimic.

Linkin Park - My december

Iubire. Roluri principale

2010-12-06T09:19:00.000+02:00

De putine ori am vazut dragostea in doi infiripandu-se, crescand, fortificandu-se. Nu am avut timp sa privesc; am fost, inconstient, preocupata sa fiu acolo, sa zbor, sa iau temperatura celui de-al noualea cer.

De multe ori am vazut dragostea pentru totdeauna murind. Am asistat, cu ratiunea in stare latenta si mintea plina de ganduri ireale, la un spectacol pentru care nu am platit bilet. Nici macar de autobuz.

Devii si actor, si spectator, pe rand. Uneori, ai nesansa de a te pune mai intai in pantofii omului din public. Cel care intra in sala de teatru si, desi nu e pentru prima data cand se afla acolo, se minuneaza, la fel ca-n prima zi, de cat de impunatoare si, totusi, cat de sacra poate fi acea incapere. Paseste cu grija si cauta cu rabdare locul deja rezervat . Se aseaza si il cuprinde o senzatie de agitatie incercand sa imagineze primele scene. Se sting becurile si toata lumina se muta pe scena inca goala.

Experienta de a fi spectator in piesa vietii tale este nepretuita si poti avea incredere in regizorul care nu a vrut, de aceasta data, sa te bage in scena: nu e lipsa ta de talent care te-a lasat pe dinafara. Privind, primind, asteptand, traindu-le pe toate in adancul tau te va ajuta sa intelegi, inveti, rabzi. Lectii absolut necesare omului dornic de sentimente veritabile.

Atunci cand esti protagonist intr-o astfel de poveste, pierzi esentialul. Esti atent la fiecare detaliu din scena, la haine sa nu-ti fie sifonate, la fiecare gest si la tonalitatea vocii, mai ales atunci cand esti nevoit sa explici cauzele decesului. Prea multe sentimente nu il incearca pe protagonist, dar joaca atat de bine pentru ca si-a pregatit din timp rolul. In singuratate, caci oricum el e singurul personaj. El, privit de un spectator fara drept la replica. Caci nici macar nu apare in scenariu.

De cateva ori mi-am dorit sa fiu doar cea care vinde biletele la spectacole. Sa stau acolo, in camaruta mea, sa privesc in voie si sa traiesc pentru cateva ore una dintre povesti. Apoi, asemenea Cenusaresei, sa ies din vraja si sa ma intorc cu sufletul regenerat acasa.

Inceputul inceputului

2010-12-05T16:41:00.000+02:00

S-a stins lumina. Nu am stins-o eu. Caut o raza de luna si nici ca mai zaresc. Unde ma uit acum?

Aud sunetul respiratiei si citesc agitatia-n el. Nu e respiratia mea, eu stiu sa mint mai bine.

Si-atunci vad ochii. Lui. De ce ma sageteaza asa?! Stie ca sunt eu?! Stie, pare sa ma priveasca dintotdeauna cu ochii aia intunecati si plini de lumina. Ochi ce-mi zambesc. Am asteptat o viata zambetul asta.

Enjoy everything!

2010-12-03T20:04:00.000+02:00

...cause nothing lasts forever.

To be honest, I'm forcing myself for some time to start writing in English but it's just like trying to feel a different kind of emotions. And it works, for now.

To be honest once more, I must say that Lili's got the copyright laws for the idea of this blog. No day passes without hearing her telling me, after fixing me with her bright Muslim eyes and displaying the most adorable smile she has: Malina, enjoy everything. You're jungry, enjoy it. You're bored, enjoy it. You're happy, enjoy it. You're here with me, enjoy it. There will come a day when each of these feelings, moods, people will be so far away from you, you'll miss...
And, by the way, never forget to enjoy the feeling of missing, not many of us really know what is like.

But do you know how hard a nut to crack is that?! Yeah, all that's worth, is also difficult to achieve.

Fly

Sunt romanca si mi-e bine!

2010-12-01T10:24:00.000+02:00

Trei luni departe de Romania. As fi ipocrita sa spun ca mor de dorul patriei mele. Insa, imi tresare inima ori de cate ori aud o vorba romaneasca. Chiar si da-ul rusesc reuseste sa imi aduca o sclipire in ochi, pana cand inteleg ca nu era ceea ce credeam eu.

Am cunoscut, Dana si cu mine, un domn profesor care si-a petrecut considerabil de multi ani predand limba chineza in alte tari, printre care si Romania, timp de doi ani. Stiti, fetelor, Romania este a doua mea casa. Visez sa revin candva. Greu de transpus in cuvinte ceea ce am simtit auzindu-l, dar ceva mi-a trecut fulgerator prin stomac. Ori de cate ori va e dor de casa, veniti la mine, veti regasi fragmente din Romania...
Daca mi-ar fi zis cineva ca simplul fapt de a-ti auzi limba poate fi atat de emotionant, nu, clar nu as fi crezut vreodata.

Ceea ce ma mai atinge, desi nu vreau sa ma las atinsa de chestii din astea, este entuziasmul pe care il citesc in ochii celorlalti, spaniolii, Lili, cand spun: Vreau sa vin in Romania! Pai macar cand ne-om marita sa veniti! (Dana, imi pun toata baza in tine!)

Mai e ceva ce-mi place la nebunie. Daca la inceput ma simteam cam fara chef de patriotism manifestat, acum, lucrurile s-au schimbat. Nu om fi noi perfecti, dom'ne, nu or sti tontii astia de asiatici pe ce continent suntem, dar macar...suntem frumosi! folosim parfum! nu scuipam pe strada (acum nu vorbesc chiar si de ultima categorie de cetateni)! stim sa ne imbratisam, pupam! Si mai stim inca multe lucruri pe care ei probabil nu le vor invata niciodata...

La multi ani, Romania!

George Enescu - Rapsodia Romana nr.1

From China with love

2010-11-30T16:34:00.000+02:00

Stii unde sunt? Sunt in mijlocul lumii si privesc spre tine. Nu ma vezi, nu ai cum. Tin in mana o cana pe care scrie, in mod ironic, noroc, si, mecaniceste, tot o duc spre buze. Simt pentru o clipa o aroma ametitoare ca de vin rosu. Prind aripi si deodata simt caldura, fierbinteala aia lasata-n urma de alcool. Zbor catre mare. Acolo ma transporta inca o data caci acolo…am gustat din el, ultima data. Caut imagini, ma caut in poze din trecut si nu ma mai gasesc…asa mult am gustat din el.

Stii cum suntem? Toate locurile de aici, si niciunul, ne apartine. Numai eu le vad, numai eu le pot atinge, si toate te cheama pe tine. Incerc sa nu le vad, eu imi ascult muzica mea.

Se incapataneaza si-mi pun piedica. Merg inainte si nu mai intorc capul. Sa ma intorc inapoi, noi amandoi o stim ca nu o voi face.

Stii cum e noaptea? E dorinta omului in agonie de a-i fi luate simturile, si stie ca doar o noua dimineata i-ar putea aduce renasterea. Stelele nu mai zambesc, nu ca ar fi facut-o vreodata dar eu am crezut ca le-am vazut zambetul, de cateva ori. (Asa-i ca zambeau in noptile de vara?) Sunetul obositor al avioanelor care zboara mult prea aproape de pamant imi revine atat de placut, imi aminteste ca ai putea fi in el, ca as putea fi in el, ca am putea fi in el.

Stii cum e muzica? Tomnatica, nimic nu aminteste ca ar fi existat o vara inaintea ei, sau o iarna alba dupa. Nici macar sunetul asurzitor al claxoanelor nu o face mai putin perceptibila. Caut cateva acorduri chinezesti…toate mi-s dragi, toate mi-s apasatoare.

Stii cum sunt mainile? Arse de vant, acum, aproape inghetate. Oja chinezeasca stridenta nu le face altfel. Erau frumoase incrucisate cu ale tale.

Stii cum e speranta? In viata, intotdeauna. Sa nu ma intrebi nimic despre ea caci ne-am certat. I-am reprosat ca a devenit iluzie, intr-una din noptile trecute, si de atunci nu ne-am mai intalnit. A trecut aproape o luna. Ea nici nu stie ca eu, acum, iti scriu tie. ( Ramane secretul nostru, da?) Vreau sa ma lase si ea, nu mi-a fost nicicand mai nefolositoare.

Stii cum e sarutul? Rece, ca un vis netrait la timp. Iar imbratisarea e in coma, am conectat-o la aparate pana ma asigur ca rezista fara a ta.

Stii cum sunt ochii? Caprui.

Stii cum sunt eu? Asta nu mai stiu sa iti spun si de-aia iti scriu. Sa imi spui tu cum sunt.

Si mai stii ceva? Nu-s decat cuvinte. Sa nu crezi in ele.

Love,

Bella

Scopul?!

2010-11-29T15:51:00.000+02:00

Totul se intampla cu un scop. Intotdeauna imi spun asta in momentele alea greu de suportat in care ma intreb ce mi se intampla, si, mai ales, de ce mi se intampla anumite...lucruri. Evident, neplacute. Acest mult-dorit, mult-apreciat si prea-des-auzit monolog interior are loc dupa ce sufletul mi-a petrecut prin montagne russe-ul de sentimente sus-jos, sus-jos, sus-jos si stop. A ramas jos. S-a uitat in jur la altii asemenea lui, la aia de-i cunostea de prin alte aventuri. Toti erau sus si-i zambeau cu mila. Si...parca am mai zis ca asta mic al meu se respecta si are propriul sau orgoliu. Nu asa usor de ranit, dar tare greu de vindecat atunci cand se intampla nenorocirea. Acesta este momentul in care ii spun primele cuvinte din aceasta povestire. Nici macar povestire nu e, daca stau mai bine sa ma gandesc. Cugetare.

Acum cateva zile, am primit un feedback tare pretios la blogul asta si de atunci am zis ca voi evita sa mai scriu despre dragoste. Pana la urma, dragostea chiar nu are prea multe de a face cu vorbele. Nu ca as fi eu tare priceputa...

In categoria lucrurilor pentru care nu am explicatie, deci intamplata cu un scop, se poate incadra si colega mea de camera, impreuna cu aparitia ei in viata mea. Voiam sa fiu o finuta dar nu pot, pur si simplu, nu pot! Iaaaaarrr se da cu oja! Eu nu stiu, in Coreea nu a ajuns informatia cum ca aceasta minunata aroma e toxica si nu trebuie sa existe in camera 12 ore din 24?! Bine, sa ma calmez. Macar pana pune mana pe telefon. Am zis sa scriu despre ea ca sa ii asigur un loc in amintirea mea dar nu, nu am cum sa uit tot ce tolerez (am evitat sa spun "suport" ca suna patetic) pe aici. Nu stiam sa am atata rabdare, nu stiam...
Atat de interesanta este viata noastra impreuna, cel putin din punctul meu de vedere, incat sunt intrebata, in fiecare dimineata, cum a fost noaptea. Si nu o singura data, si nu de o singura persoana...Da, stiu, Dana, scopul ei in viata mea este acela de a-mi arata cum sa nu ajung vreodata. Stiu dar...aminteste-mi mai des asta!

Dar hai sa vedem si partile ei bune...caci are. Si in ciuda tuturor nervilor pe care mi-i face, mi-este atat de draga incat nu numai ca nu ma mai supar cand o aud plangand ( atunci cand mi-e somnul mai dulce) de zici ca e bebel de trei luni, ci ma duc sa o iau in brate. Stiu ca sufletul ii e de bebel si nu reuseste nicicum sa armonizeze ce-are inauntru cu ceea ce este pe-afara. Asta e farmecul ei. Si faptul ca, atunci cand nu am tocmai chef de zburdat si tind sa uit ca e in camera, se uita la mine cu atata caldura si gaseste sa-mi spuna ceva. Si indeparteaza putin norii de deasupra-mi. O sa-mi lipseasca.

Am zis ca nu mai scriu de dragoste dar putina muzicuta pot asculta. Si-asa nu ma aude nimeni.

...s-o iubesti cat te iubea.