Cred că am mai spus-o, toţi apropiaţii mei o ştiu şi nu mă sfiesc să o mai spun: frate, io-s îndrăgostită. Şi nu e vorba de o dragoste simplă, e cu năbădăi, cu pasiune mai ceva ca-n filme, cu vorbe multe şi mărunte (niciuna de alint), cu Hăis şi cu Cia, cu eşti disper!! şi cu las’ că nici tu nu stai mai bine!, cu meciuri şi cu spectacole, cu arăt ca naiba azi. şi cu nu te pot contrazice., şi cu...brioşe.
Dar nu, nu, nu orice fel de brioşe. Deşi am susţinut fidelizarea pe primul produs încercat, şi anume brioşa cu afine fără zahăr (!), apoi a apărut şi revelaţia de pe urmă. Viaţa e prea scurtă pentru impresii din astea de domnişoară.
Adu-mi şi mie o brioşă cu ciocolată albă, te rog. Ştii tu de care, de-aia de-ţi place ţie.
Nu am de ce să mă privez de o asemenea plăcere. Când văd ciocolata aia albă şi pufoasă, situată la căldurică fix în mijlocul pufoşeniei cafenii cu aromă de ciocolată, când iau prima îmbucătură şi bucuria gustului mă cuprinde pe de-a-ntregul...asta e fericirea. Apoi, arunc privirea în jur, de parcă m-aş coborî pentru o clipă din nori pe pământ, şi aud vocea inamicului: Dă-mi si mie din aia (aka ciocolata albă).
Dar nu o ai şi tu pe-a ta? Hai că ţi-o aduc pe-a ta.
O termin pe-a mea, fără a uita să o savurez ca la carte, şi o dau inamicului pe-a lui. Muşcă din ea. Pfai, ce sărutare i-aş trage acuma. Pfai, uite, a muşcat din ciocolata albă! Trebuie să-l sărut!
Ah, inamicule, mânca-ţi-aş sărutarea ta...
P.S. Am uitat să precizez: da, de cafea vorbeam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu