Vorbeam azi cu copiii şi mi se plângeau că nu au reuşit încă să îi scrie şi să îi trimită scrisoarea Moşului Crăciun. Le-am sugerat să se grăbească, iar după ce am rostit ultimele cuvinte (gen - vă zic eu că dacă nu vă grăbiţi, nu mai ajunge în Laponia până-n Ajun!), mi-am dat seama că eu am uitat complet de scrisorică. Inacceptabil.
Şi iată-mă în faţa laptopului (că doar, na, tehnologia şi-a făcut loc şi-n miezul tradiţiilor), gândindu-mă la toate acele lucruri la care visam, an de an tot mai multe, mai complexe, mai greu de cărat de neobositul Moş. Şi totuşi, aproape întotdeauna noaptea de vis mi-a adus cu ea şi împlinirea viselor. Aşa că nu are rost să ne încăpăţânăm să spunem că Moşul nu există, doar de teama dezamăgirilor. Moşul există, reapare în viaţa noastră ca un laitmotiv al iernii şi aduce speranţă, zâmbete şi mult chef de recitat poezii, la prichindei.
Poate că Moş Crăciun nu este acel moş pe care ni-l imaginăm noi toţi atunci când spunem că el nu e real, că-n hainele alea alb-roşii s-ar putea îmbrăca oricine, ducând un sac plin de cutii goale şi pe copii tot i-ar păcăli. Poate că Moşul este luminiţa de la capătul unui an, de astă dată mai greu, odinioară mai uşor. Poate că el este lumânarea netopită a speranţei, aceea de care fiecare dintre noi are nevoie, la un moment dat sau întotdeauna, pentru a-şi reîncălzi sufletul, pentru a reînvăţa să aprecieze viaţa, pentru a descoperi forţa gestului de a dărui.
Să încetezi să mai crezi în Moş Crăciun înseamnă să te laşi pradă urâtului omniprezent în viaţa noastră, să închizi o uşă prin care, oricum, nu ar intra vreodată frig, ci doar căldura mult râvnită atunci când şemineul a obosit.
Să crezi...uite, eu chiar cred. Anul trecut, l-am rugat puţine şi am făcut-o doar cu gândul, căci mi-era că n-o să ajungă unde trebuie, expediată din ţinutul chinezesc. Iar astăzi, deşi a întârziat un pic, mi-a adus darul, mi l-a lăsat în pragul uşii nu înainte de a-mi scrie şi o notă explicativă:
Iartă-mă pentru întârzierea asta, ştiu că mă aştepţi de ceva timp. Am rătăcit darurile iar de-al tău am dat abia zilele trecute, pregătindu-mi pachetele pentru următoarea călătorie spre voi. Am venit până aici personal doar pentru tine şi te-am căutat mai întâi în Tianjin (căci acolo erai ultima dată când am auzit de tine), apoi la Galaţi (ştiind că acolo-s ai tăi), apoi am venit în Bucureşti. I-am epuizat pe renii ăştia ai mei de-au ajuns să-ţi ştie şi ei povestea vieţii. Sper şi cred că nu am venit prea târziu. Îţi mulţumesc pentru că-n credinţa ta eşti tot copilul pe care l-am vizitat prima dată acum 22 de ani, şi pentru că nu oboseşti să mă aştepţi mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu