.

Dar cum se simte cand iubesti?

C-un cappuccino decofeinizat in fata si cu majoritatea gandurilor afumate de mirosul de tigara din bar, ma straduiesc sa-m tin oboseala in frau. De astfel de revederi delicioase nu ma pot bucura mai des de o data la cateva luni.

Cum se simte cand iubesti? Eu, sincer, nu stiu daca iubesc, nu stiu nici macar daca am iubit.

Cunoscand omul care tocmai a rostit cuvintele de mai sus, nu vin ca o adevarata surpriza, ci mai degraba ca o sugestie. Sugestie pentru o tema de reflectie. Ce-i toata nebuneala asta cu indragostitul?

E greu, e imposibil de spus si e, ca orice traire sau emotie, ceva personal. Unu' plange cand iubeste, altu' rade, unu' zburda precum Mary Poppins, altu' se-ndoapa cu ciocolata. Dar cateva simptome ale acestei nebunii tot trebuie sa ne fie comune.

- sentimentul de 'acasa' atunci cand il strangi in brate pe acela (= omul pe care presupunem ca-l iubim)

- senzatia de pat imens, de pat oribil de mare si rece pe care o resimti in noptile in care acela nu ocupa jumatate

- frica omniprezenta ( cu care, in timp, te obisnuiesti dar tind sa cred ca nu dispare niciodata ) de a-l pierde pe acela

- cheful permanent de a sta la cratita si a pregati supa aia, care tie nu ti-a placut niciodata dar care ii aduce pe buze un zambet de milioane lui...acela

- renuntarea fara lupta la achizitionarea unei noi perechi de pantofi ( care mai era si la reduceri! ) pentru ca se apropie ziua de nastere a lui acela

- dorul nebun si innebunitor

- timpul alocat, in mod normal, somnului si pe care il realoci, fara a sta pe ganduri, discutiilor lungi si captivante cu acela

- disponibilitatea catre impartirea ciocolatei cu acela

Banuiesc ca ar mai fi multe, sau poate cele insirate de mine ( si inspirate si de discutia de aseara ) nu sunt adevarate, dar, dupa cum spus deja, este o traire personala.

Frumoasele mele emotii

Starea de spirit din ultimele zile îmi este influenţată, în mod iremediabil, de doi factori : primul este lectura cărţii lui Paulo Coelho, Unsprezece Minute, şi al doilea este concertul lui Ştefan Bănică Junior de Crăciun.

Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă.

De mult discutata şi criticata carte a lui Coelho m-am apucat încă de luna trecută şi tot mai am 50 de pagini ( da, este vorba de o carte de doar 300 pagini!). Dar nu vreau să o termin. Mă încearcă aceeaşi senzaţie ca atunci când ştiu că mă apropii de ultimele episoade ale unui serial îndrăgit, şi prelungesc pe cât posibil perioada de savurare. Tind să cred că unul dintre secretele succesului cărţilor lui Coelho este acela că îl face pe cititor să înţeleagă că, de fapt, nouă, oamenilor, ne este dat să trăim experienţe similare. Ceea ce ne diferenţiază este modul în care noi percepem fiecare moment important (sau insignifiant) al vieţii şi ce schimbare lăsăm să se producă în noi, aflându-ne totodată şi propriile limite. Şi încă un aspect prezent în cărţile lui, în care mă regăsesc şi-mi place asta, este referitor la om şi limitele lui. Doar atunci când se află la limita existenţei, dintr-un punct de vedere sau altul, doar atunci omul poate trăi pe deplin, îşi poate însuşi o trăire în totalitate. 

Dragostea nu este în celălalt, este în noi înşine; noi o trezim. Dar pentru trezirea asta avem nevoie de altul. Universul are sens doar când avem cu cine să ne împărtăşim emoţiile.

Când vorbim despre limite existenţiale, oricum fiecare dintre noi avem propria părere. Pentru că fiecare dintre noi avem propriile limite, pe care nu ni le cunoaştem până nu ne regăsim, din întâmplare sau dintr-o inconştienţă, la marginea prăpastiei. Gata, gata să cădem...şi atunci apare un gând. Primul e întotdeauna cel mai bun, aşa că urmează-l!

Acum două seri am fost la Sala Palatului, la primul concert aniversar al lui Bănică. Nu ştiu cum li s-a părut altora dar ştiu sigur că pe mine m-a cucerit, fascinat, emoţionat în ultimul hal şi m-a făcut să visez, în ciuda a tot. M-a surprins foaaaarte plăcut să o văd şi pe Andra pe scenă, într-un asemenea duet de zile mari. M-au bucurat spectacolul dansului, muzicii şi al luminilor. Dar mai presus de toate, m-a atins în cel mai frumos şi altfel mod, emoţia din glas pe melodiile de dragoste şi pe toate mi-am dorit să le reascult de-ndată ce m-am lăsat purtată în visare de ultimul acord.

În momentele alea, când stăteam pe scaun, înconjurată de sute de oameni, unii fiindu-mi mai străini ca alţii şi neştiind care mi-s mai străini, mă gândeam la cât de diferiţi suntem. Toţi în aceeaşi încăpere, şezând pe scaune identice, percepând volumul muzicii la aproape acelaşi volum şi totuşi trăind experienţa în moduri complet diferite. Aş fi vrut să împrumut pentru câteva clipe scaunului din dreapta măcar o fărâmă din toate emoţiile ce mă încercau şi păreau să se oprească toate doar la scaunul meu. Dar nu am de ce, nu avem de ce să ne dorim să dăm celorlalţi ceea ce e mai fain pe lume dar ei nu-şi doresc. E prea scurtă viaţa asta ca să nu fim egoişti, ca să nu păstrăm cele mai frumoase emoţii pentru noi, împărtăşindu-le doar atunci când există dorinţă de ambele părţi. 

Mi s-a făcut dor de acea emoţie veritabilă.

Intunericul plin de lumina

În seara zilei Moşului Nicolae, stăteam de vorbă cu Smiley, amândoi întinşi în pat, uitându-ne unul în ochii celuilalt. Numai jocul luminiţelor roşii ale brăduţului dansau pe chipul lui iar mirosul de zmeură coaptă (nu sunt prea sigură că există aşa ceva, dar mirosul exact asta inspira) parcă mă făceau să mă simt ca-ntr-o poveste de iarnă. Tocmai aşezasem sub brăduţ o ciocolată şi eram veseli: eu pentru că o primisem, el pentru că o dăruise. 

Tu cum te visezi peste câţiva ani? aud deodată surâsul glăsuind.

Uau, nu mă aşteptam să aud întrebarea asta. De fapt, au! Parcă e vocea conştiinţei mele care mă grăbeşte, fără ca măcar să-şi imagineze că stârneşte o asemenea furtună de gânduri şi griji, să-mi retuşez odată pentru totdeauna visul. Nu poţi pretinde nimic de la viaţă cât timp tu nu eşti în stare să te decizi clar ce vrei. Să desenezi în gând, să te desenezi pe tine, cel de mâine, de peste un an, de peste zece ani şi să te păstrezi aşa în minte. Să priveşti poza asta mereu, să te ghideze, să te ridice, să te ţină cu picioarele pe pământ, să te zgâlţâie când stai prea scorţos.

Ok, dacă e pe-aşa, ceea ce vreau eu este să...(tăcere lungă) Ştiu! Să trăiesc în fiecare zi a vieţii mele cu satisfacţia pe care o simt atunci când întâlnesc un amic şi-mi spune că mă citeşte şi-i place ce scriu. Să mă bucur la nesfârşit de tăcerea asta-n doi, ştiind că zâmbetul mi-e-mpărtăşit chiar şi pe întuneric. Hai, fă poză, dă save şi gata!

Mos Craciun cu plete dalbe...

Vorbeam azi cu copiii şi mi se plângeau că nu au reuşit încă să îi scrie şi să îi trimită scrisoarea Moşului Crăciun. Le-am sugerat să se grăbească, iar după ce am rostit ultimele cuvinte (gen - vă zic eu că dacă nu vă grăbiţi, nu mai ajunge în Laponia până-n Ajun!), mi-am dat seama că eu am uitat complet de scrisorică. Inacceptabil.

Şi iată-mă în faţa laptopului (că doar, na, tehnologia şi-a făcut loc şi-n miezul tradiţiilor), gândindu-mă la toate acele lucruri la care visam, an de an tot mai multe, mai complexe, mai greu de cărat de neobositul Moş. Şi totuşi, aproape întotdeauna noaptea de vis mi-a adus cu ea şi împlinirea viselor. Aşa că nu are rost să ne încăpăţânăm să spunem că Moşul nu există, doar de teama dezamăgirilor. Moşul există, reapare în viaţa noastră ca un laitmotiv al iernii şi aduce speranţă, zâmbete şi mult chef de recitat poezii, la prichindei. 

Poate că Moş Crăciun nu este acel moş pe care ni-l imaginăm noi toţi atunci când spunem că el nu e real, că-n hainele alea alb-roşii s-ar putea îmbrăca oricine, ducând un sac plin de cutii goale şi pe copii tot i-ar păcăli. Poate că Moşul este luminiţa de la capătul unui an, de astă dată mai greu, odinioară mai uşor. Poate că el este lumânarea netopită a speranţei, aceea de care fiecare dintre noi are nevoie, la un moment dat sau întotdeauna, pentru a-şi reîncălzi sufletul, pentru a reînvăţa să aprecieze viaţa, pentru a descoperi forţa gestului de a dărui. 

Să încetezi să mai crezi în Moş Crăciun înseamnă să te laşi pradă urâtului omniprezent în viaţa noastră, să închizi o uşă prin care, oricum, nu ar intra vreodată frig, ci doar căldura mult râvnită atunci când şemineul a obosit. 

Să crezi...uite, eu chiar cred. Anul trecut, l-am rugat puţine şi am făcut-o doar cu gândul, căci mi-era că n-o să ajungă unde trebuie, expediată din ţinutul chinezesc. Iar astăzi, deşi a întârziat un pic, mi-a adus darul, mi l-a lăsat în pragul uşii nu înainte de a-mi scrie şi o notă explicativă:

Iartă-mă pentru întârzierea asta, ştiu că mă aştepţi de ceva timp. Am rătăcit darurile iar de-al tău am dat abia zilele trecute, pregătindu-mi pachetele pentru următoarea călătorie spre voi. Am venit până aici personal doar pentru tine şi te-am căutat mai întâi în Tianjin (căci acolo erai ultima dată când am auzit de tine), apoi la Galaţi (ştiind că acolo-s ai tăi), apoi am venit în Bucureşti. I-am epuizat pe renii ăştia ai mei de-au ajuns să-ţi ştie şi ei povestea vieţii. Sper şi cred că nu am venit prea târziu. Îţi mulţumesc pentru că-n credinţa ta eşti tot copilul pe care l-am vizitat prima dată acum 22 de ani, şi pentru că nu oboseşti să mă aştepţi mereu.

Noi şi-o brioşă

Cred că am mai spus-o, toţi apropiaţii mei o ştiu şi nu mă sfiesc să o mai spun: frate, io-s îndrăgostită. Şi nu e vorba de o dragoste simplă, e cu năbădăi, cu pasiune mai ceva ca-n filme, cu vorbe multe şi mărunte (niciuna de alint), cu Hăis şi cu Cia, cu eşti disper!! şi cu las’ că nici tu nu stai mai bine!, cu meciuri şi cu spectacole, cu arăt ca naiba azi. şi cu nu te pot contrazice., şi cu...brioşe. 

Dar nu, nu, nu orice fel de brioşe. Deşi am susţinut fidelizarea pe primul produs încercat, şi anume brioşa cu afine fără zahăr (!), apoi a apărut şi revelaţia de pe urmă. Viaţa e prea scurtă pentru impresii din astea de domnişoară.

Adu-mi şi mie o brioşă cu ciocolată albă, te rog. Ştii tu de care, de-aia de-ţi place ţie.

Nu am de ce să mă privez de o asemenea plăcere. Când văd ciocolata aia albă şi pufoasă, situată la căldurică fix în mijlocul pufoşeniei cafenii cu aromă de ciocolată, când iau prima îmbucătură şi bucuria gustului mă cuprinde pe de-a-ntregul...asta e fericirea. Apoi, arunc privirea în jur, de parcă m-aş coborî pentru o clipă din nori pe pământ,  şi aud vocea inamicului: Dă-mi si mie din aia (aka ciocolata albă).

Dar nu o ai şi tu pe-a ta? Hai că ţi-o aduc pe-a ta. 

O termin pe-a mea, fără a uita să o savurez ca la carte, şi o dau inamicului pe-a lui. Muşcă din ea. Pfai, ce sărutare i-aş trage acuma. Pfai, uite, a muşcat din ciocolata albă! Trebuie să-l sărut! 

Ah, inamicule, mânca-ţi-aş sărutarea ta...

P.S. Am uitat să precizez: da, de cafea vorbeam.

I guess I could be one of the luckiest girls in the world.

Şi în fraza din titlu nu este vorba de niciun fel de optimism exagerat, ci de conştientizarea a tot ceea ce sunt, am şi pot avea. E vorba de tot ceea ce găsesc atunci când mă adâncesc în trăiri şi-n emoţii, de tot ceea ce am cunoscut şi-am văzut, de tot ceea ce văd că se va îndeplini cândva, în viitorul frumos al vieţii mele. Spre exemplu:

- sms-ul primit ( în toiul unei zile înfricoşător de grea ) în care ţi se da o veste la care nici nu îţi dădeai voie să visezi, de teama deziluziei

- telefonul primit în mijlocul nopţii care ( te trezeşte mai buimacă decât după o beţie dar ) îţi reaminteşte că exişti în sufletul cuiva

- complimentele unui om care nu are niciun interes să te flateze ( şi, care, pe deasupra, mai sunt şi adevărate )

- adormitul în braţele lui 

- ochiii copiilor atunci când le duci cartonaşe pentru a-şi completa albumul de la Cora ( şi bărcuţa pe care ţi-o construieşte din hârtie drept mulţumire )

- râsul colorat al unei roomie şi îmbrăţişarea ca din senin a celeilalte

- credinţa în dragoste, chiar şi atunci când dragostea însăşi vine la tine, te trage de urechi, te pălmuieşte uşor peste obraji, te fixează ochi în ochi şi-ţi spune pe silabe : Eu-nu-e-xist.

- cafeaua de dimineaţă, băută alături de cineva ( chiar şi-n gând )

- curiozitatea din glasul prietenei tale dragi atunci când ştie că ceva ieşit din comun s-a întâmplat în viaţa ta ( şi împărtăşitul sentimentelor tale )

- momentul în care îţi dai seama că lui îi pasă 

- descoperirea unei melodii superbe, numai bune de pus pe Ipod şi ascultat în metrou ( stând pe scaun, căci de data asta ai prins unul liber )

- atmosfera de Crăciun şi visele la care te-ndeamnă

- inelul purtat ca medalion care luminează întunericul momentelor de singurătate

Şi ar mai fi.

Putin sampon, putin balsam

Mie îmi place să scriu cu şi din suflet, direct din adâncul lui. Şi asta pentru că adesea nu reuşesc să transmit emoţiile reale prin vorbe, alea pe care le rostim fără să ne gândim prea mult înainte, mult prea instinctiv şi fără simţ de responsabilitate. Alea pe care, dacă am vorbi cu ochii, nu am fi vreodată în stare să le zicem.

O viaţă mai frumoasă acum la promoţie 2 în 1: Învaţă din toate, bucură-te de toate.

Asta e combinaţia 2 în 1 de care am devenit dependentă. Şi vreau să-mi păstrez dependenţa asta mai mult decât vreau să-mi păstrez toate celelalte independenţe. Pentru că merit.

Aşa cum sugerează şi reclama de mai sus, pachetul promoţional este realizat asemenea unui set de cosmetice pentru păr: şampon şi balsam. Şamponul este învăţarea, baza cu care se masează sufletul în fiecare zi pentru a fi curat, proaspăt şi strălucitor (şi în cazul unora, cât mai creţ). Acest masaj poate fi făcut şi de altcineva (tot în cazul unora, de o mami plină de energie şi cu înţelepciunea trează chiar şi la primele ore ale dimineţii), dar e bine ca din când în când să fie frăgezit şi de propriile mâini, care-i ştiu punctele sensibile mai bine decât oricare altele. 

Balsamul este bucuria, cea care completează cu conştiinciozitate sarcina învăţării, şi fără de care niciun proces de spălare nu poate fi încununat cu succes. În cele din urmă, trebuie acordată o atenţie specială şi meditaţiei de după, pardon, clătirii părului, într-un mod cât mai relaxat şi natural posibil.

Comparaţia nu este întâmplătoare. Pentru mulţi dintre noi, spălatul părului sau trăirea din plin şi cu folos au ajuns să fie doar nişte gesturi mecanice, făcute din inerţie. Adică, nişte nimicnicii. Gândindu-mă la toate astea şi neştiind exact ce cred, m-am apucat de mi-am luat un mic şi discret interviu. Şi m-a surprins unul dintre răspunsurile primite:

Dacă mă întrebi pe mine, îţi voi spune că totul şi orice înseamnă ceva, totul trebuie să însemne ceva, pe toate le primim ca însemnând ceva. Sau aşa cum mi-a spus cineva drag: să ne ferească Cerul de tine atunci când te-ndrăgosteşti. Da, pentru că, ceva înăuntrul meu îmi şopteşte că am degeaba un suflet dacă nu mă folosesc de el, dacă nu îl întorc pe toate părţile şi nu-i pătrund toate tainele, dacă nu-l umplu de julituri şi de cicatrici, dacă nu-l reîntregesc mereu până când îi dau forma cea mai frumoasă.

Dar na, mai oboseşte şi el, mai obosesc şi eu. Nu de puţine ori, mă grăbesc şi nu mă mai dau cu balsam, sau mă dau în grabă, nici măcar nu apuc să mă bucur de parfumul lui. Alteori, îi simt aroma în părul meu mult timp după ce am ieşit din baie. O simt ca pe o îmbrăţişare din care nu aş mai vrea să scap.

Melodia nu are, practic, nicio legătură cu cele scrise mai sus. Poate doar cu partea aia cu îndrăgosteala...