Frumoasele mele emotii

Starea de spirit din ultimele zile îmi este influenţată, în mod iremediabil, de doi factori : primul este lectura cărţii lui Paulo Coelho, Unsprezece Minute, şi al doilea este concertul lui Ştefan Bănică Junior de Crăciun.

Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă.

De mult discutata şi criticata carte a lui Coelho m-am apucat încă de luna trecută şi tot mai am 50 de pagini ( da, este vorba de o carte de doar 300 pagini!). Dar nu vreau să o termin. Mă încearcă aceeaşi senzaţie ca atunci când ştiu că mă apropii de ultimele episoade ale unui serial îndrăgit, şi prelungesc pe cât posibil perioada de savurare. Tind să cred că unul dintre secretele succesului cărţilor lui Coelho este acela că îl face pe cititor să înţeleagă că, de fapt, nouă, oamenilor, ne este dat să trăim experienţe similare. Ceea ce ne diferenţiază este modul în care noi percepem fiecare moment important (sau insignifiant) al vieţii şi ce schimbare lăsăm să se producă în noi, aflându-ne totodată şi propriile limite. Şi încă un aspect prezent în cărţile lui, în care mă regăsesc şi-mi place asta, este referitor la om şi limitele lui. Doar atunci când se află la limita existenţei, dintr-un punct de vedere sau altul, doar atunci omul poate trăi pe deplin, îşi poate însuşi o trăire în totalitate. 

Dragostea nu este în celălalt, este în noi înşine; noi o trezim. Dar pentru trezirea asta avem nevoie de altul. Universul are sens doar când avem cu cine să ne împărtăşim emoţiile.

Când vorbim despre limite existenţiale, oricum fiecare dintre noi avem propria părere. Pentru că fiecare dintre noi avem propriile limite, pe care nu ni le cunoaştem până nu ne regăsim, din întâmplare sau dintr-o inconştienţă, la marginea prăpastiei. Gata, gata să cădem...şi atunci apare un gând. Primul e întotdeauna cel mai bun, aşa că urmează-l!

Acum două seri am fost la Sala Palatului, la primul concert aniversar al lui Bănică. Nu ştiu cum li s-a părut altora dar ştiu sigur că pe mine m-a cucerit, fascinat, emoţionat în ultimul hal şi m-a făcut să visez, în ciuda a tot. M-a surprins foaaaarte plăcut să o văd şi pe Andra pe scenă, într-un asemenea duet de zile mari. M-au bucurat spectacolul dansului, muzicii şi al luminilor. Dar mai presus de toate, m-a atins în cel mai frumos şi altfel mod, emoţia din glas pe melodiile de dragoste şi pe toate mi-am dorit să le reascult de-ndată ce m-am lăsat purtată în visare de ultimul acord.

În momentele alea, când stăteam pe scaun, înconjurată de sute de oameni, unii fiindu-mi mai străini ca alţii şi neştiind care mi-s mai străini, mă gândeam la cât de diferiţi suntem. Toţi în aceeaşi încăpere, şezând pe scaune identice, percepând volumul muzicii la aproape acelaşi volum şi totuşi trăind experienţa în moduri complet diferite. Aş fi vrut să împrumut pentru câteva clipe scaunului din dreapta măcar o fărâmă din toate emoţiile ce mă încercau şi păreau să se oprească toate doar la scaunul meu. Dar nu am de ce, nu avem de ce să ne dorim să dăm celorlalţi ceea ce e mai fain pe lume dar ei nu-şi doresc. E prea scurtă viaţa asta ca să nu fim egoişti, ca să nu păstrăm cele mai frumoase emoţii pentru noi, împărtăşindu-le doar atunci când există dorinţă de ambele părţi. 

Mi s-a făcut dor de acea emoţie veritabilă.