În seara zilei Moşului Nicolae, stăteam de vorbă cu Smiley, amândoi întinşi în pat, uitându-ne unul în ochii celuilalt. Numai jocul luminiţelor roşii ale brăduţului dansau pe chipul lui iar mirosul de zmeură coaptă (nu sunt prea sigură că există aşa ceva, dar mirosul exact asta inspira) parcă mă făceau să mă simt ca-ntr-o poveste de iarnă. Tocmai aşezasem sub brăduţ o ciocolată şi eram veseli: eu pentru că o primisem, el pentru că o dăruise.
Tu cum te visezi peste câţiva ani? aud deodată surâsul glăsuind.
Uau, nu mă aşteptam să aud întrebarea asta. De fapt, au! Parcă e vocea conştiinţei mele care mă grăbeşte, fără ca măcar să-şi imagineze că stârneşte o asemenea furtună de gânduri şi griji, să-mi retuşez odată pentru totdeauna visul. Nu poţi pretinde nimic de la viaţă cât timp tu nu eşti în stare să te decizi clar ce vrei. Să desenezi în gând, să te desenezi pe tine, cel de mâine, de peste un an, de peste zece ani şi să te păstrezi aşa în minte. Să priveşti poza asta mereu, să te ghideze, să te ridice, să te ţină cu picioarele pe pământ, să te zgâlţâie când stai prea scorţos.
Ok, dacă e pe-aşa, ceea ce vreau eu este să...(tăcere lungă) Ştiu! Să trăiesc în fiecare zi a vieţii mele cu satisfacţia pe care o simt atunci când întâlnesc un amic şi-mi spune că mă citeşte şi-i place ce scriu. Să mă bucur la nesfârşit de tăcerea asta-n doi, ştiind că zâmbetul mi-e-mpărtăşit chiar şi pe întuneric. Hai, fă poză, dă save şi gata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu