...ca e aici

Hai sa vorbim despre dragoste la prima vedere.Simt nevoia de a-mi exprima, inca de la inceput, apartenenta la grupul celor care nu cred in asa ceva.Sunt una dintre aia pe care viata, aka sefa, ii gaseste absolut deliciosi; se uita la ei asa si-i masoara din cap pana-n picioare zambind vulpeste, si spunandu-si: mama, ce-mi plac astia ca tine! M-as plictisi teribil fara voi! Ia sa vad ce-ti mai pregatesc si tie.

• Deci, tu ziceai ca nu crezi, nu?
• Da, eu ziceam.Si chiar nu cred, am si eu principiile mele.
• Inteleg, pari isteata asa, n-am ce zice.Ia uita-te la baiatul ala.
• Care?
• Ala de jos, de acolo.Vezi ca se uita la tine acum!
• A, da.Ce-i cu el?
• Vezi cum zambeste?
• Da, zambeste. Si?
• Nu-ti plac oamenii care zambesc? Te-am auzit parca spunand ca si tie ti-ar placea sa zambesti mai des.
• Asa este, mi-ar placea. Are un zambet fain.
• Atat am vrut sa stiu. Ne mai vedem noi! 

No, cam asa vad eu treaba asta. In toiul a zeci de activitati zilnice, mai mult sau mai putin mecanice, dai nas in nas cu sefa, careia nu-i place neam rutina, care te anunta nu te anunta niciodata ca ar urma ceva. Dar simpla ei prezenta asa, pe nepusa masa, stii, instinctiv, ca vesteste ceva. Intr-adevar, ea este permanent prin preajma ca o sefa ce-ti este, dar in astfel de momente da buzna-n birou, ravasind tot ce-i apare in cale. In dezordinea creata, ai norocul de a gasi lucruri de care uitasesi, si sa ratacesti altele.La ea, totul se compenseaza.