Sovaiala

Incerc sa-mi trimit gandurile catre alte zari. Ma uit la el si uit. Apoi clipesc si iar imi amintesc.Ce-i cu golul asta in mine?
E teama.Mi-e teama ca nu mai e nimic care sa merite, in care sa merite sa cred.
Nici macar in mine?

Daca este un merit pe care-l are, cu siguranta, viata, acela este de a nu lasa pe nimeni sa iasa visator din ea. E ca atunci cand duci masina la spalatorie: mai intai, iti da niste jeturi puternice pe care daca nu esti atent le poti intelege ca pe niste dusuri reci asa, de vara; apoi, incepe si te da cu buretelul cu o solutie puternica, care curata pe rand straturile de puritate impuritati; la final, e lustruirea cu ceara, ca sa fixeze bine solutia anti-puritate anti-impuritate si sa nu se mai aseze nimic peste. Dupa cateva astfel de spalari, iesi ca nou: cu sufletul gol, inima puternica si de neatins, gandurile neobosite de vise.

 Sunt intamplari pe care le gasesc incorecte, in viata. Mi se pare ca atunci cand ea le lasa sa aiba loc, o face din monotonie, din nimicnicia ei de moment. De ce sa moara iubirea doar in unul dintre noi? Daca tot nu-i mai dai suflare, omoar-o in amandoi, nu doar in mine. Arata chiar asa de bine o inima franta oare?
Iar daca-i dai viata, da-i in noi amandoi, nu o lasa sa creasca doar in mine.E-atat de greu sa traim si cu iubirea-mpartasita, dar fara...

Am nevoie de privirea ta. In ochii mei.