E adevar general acceptat acela ca nu ne dam seama de cat de mult valoreaza oamenii apropiati noua, decat atunci cand simtim ca ni se indeparteaza, intr-un fel sau altul. Dar mai este adevarat si faptul ca, undeva, in subconstientul nostru, pe cei mai dragi dintre ei ii consideram indestructibili, ca pe niste masinarii vii care au ca termen de valabilitate - eternitatea.
Poate ca e mult spus ca nu stim sa pretuim. Fiecare dintre noi o face in felul lui dar, acelora stiindu-i de neatins, nu ne obosim sa le aratam cat de enorm e locul ce-l ocupa in sufletul nostru. Iar daca mai esti si ca mine, care nu dau doi bani pe cuvinte, oricum pe toate le consider doar o incercare nereusita de a eterniza ceva ce oricum moare, s-a terminat cu orice manifestare a afectiunii, apartenentei.
De cateva zile numai cu gandul la asta stau...dar azi am atins maximum. Am luat telefonul in mana si mi-am dat seama, cu stupoarea copilului care asteapta, cu ochii sclipindu-i, de la bunicu' o inghetata de ciocolata , iar tot ceea ce primeste, este una de vanilie, ca nu am pe cine sa sun sa-i spun tot ce ma doare.Si ma mai uit inca o data.Si-mi zic,intr-un final, lasa ca o zi n-o fi foc!
In egoismul meu contagios, imi doresc cu disperare sa ma ia in brate si sa imi zica ca toate prostiile astea de care fac eu mai mare caz decat ar trebui or sa treaca. Sau sa-mi zica hai ma pui.. atunci cand nu vreau sa-i spun nimic, dar ea simte tot ce-ncerc s-ascund. Sa ma faca sa ma gandesc ca nu e asa cum cred eu, ca ma insel, ca exagerez, sa nu-mi aminteasca ca ea mi-a zis ca iar o sa sufar daca nu-s atenta. La final, sa-mi zica soptit noapte buna si hai,lasa,ca maine va fi mai bine, pui...simt eu asta!
Tot din egoismul asta al meu, as vrea sa o alint eu, iubirea e mai frumoasa cand o daruiesti.
Am intrebat-o, acum cateva zile, de ce trebuie sa trec prin atatea lucruri neplacute, si atat de putine placute in compensatie.O sa transform in neplacut chiar si ceea ce fusese placut! Si mi-a zis ca nu e asa. Ce am primit eu frumos o sa ma ajute sa depasesc tot ceea ce a parut ca-mi sta in cale, la un moment dat. Simt nevoia sa imi zica asta si acum...Dar banuiesc ca de-aia nu putem vorbi...ca sa nu o doara stiind cat de singura ma simt, si nu, nu pentru ca nu are cine sa ma stranga in brate la noapte ci pentru ca nu are cine sa vada in mine ceea ce simt. Nu-i bai, toate trec...
Astept cu nerabdare urmatoarea cafea la summer, intr-o dimineata de duminica, cu o briza rece-calduta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu