Nu pot, pur si simplu nu pot sa ma abtin. Coleguta-mi de camera este, fara doar si poate, un obiect de fascinatie pentru mine.
Acum jumatate de ora am venit de afara. Recunosc ca am intarziat la taclale mai mult decat de obicei si nu mi-am luat nici cheia cu mine. Am pus-o sa intrerupa ceea ce se poate numi placerea zilei, pentru amandoua, adica dusul fierbinte si scurt. Dupa care i-am spus ca o iubesc (pentru ca sunt constienta ca si eu o stresez de multe ori) si a ras rusinata. Am continuat sa vorbim.
Alina, plec la Beijing maine.
Da? Ce vizitezi?
Aa, nimic. La cumparaturi.
Mai stam si mai discutam noi ca doar atunci cand vine vorba de cumparaturi, femeile (iar noi suntem fruntase la acest capitol) pot vorbi fara intrerupere sau fara a obosi, din contra.
Alina, stii, plec mai devreme acasa. La doua zile dupa tine.
A fost pentru prima data cand am inteles ca da, eu nu o sa mai vad niciodata pe fata asta. M-au incercat niste lacrimi dar na, asta mai lipsea sa bocesc.
Toate astea s-au intamplat acum jumatate de ora. Ce face Jin'ah acum? Plange si tipa si arunca cu diverse pe langa laptop. Acum rade, acum plange. Dar plansul ei este atat de altfel, atat de asiatic: copilaresc, alintat, naiv si, mai ales, zgomotos. Nu ar plange in liniste neam! O sa ramana o enigma pentru mine, probabil ca o viata intreaga, cum poate baiatul ala sa o suporte cu atata stoicism. Mai mult decat atat, sa o iubeasca atat de dedicat. Banuiesc ca dragostea adevarata trece, mai intai, prin Asia si pana in Europa nu mai ajung decat fragmente.
Gata, nu mai plange. Se vad la webcam si rade. Cum sa nu ma fascineze? Eu am telenovela mea de fiecare zi in camera :-)
Melodia ei preferata. Am ajuns sa fiu si eu innebunita dupa ea, desi mare lucru din ce spune nenea ala nu am idee.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu