24

Deci nu 22, nici 23, nici 25. Doar 24.
Sa vorbim despre tot ceea ce nu am inteles, tot ceea ce nu mi-a placut, tot ceea ce nu am iubit, tot ceea ce...acum e altfel.

Mi-e dor sa ma plimb cu metroul. De fiecare data cand trec pe langa prea putin impunatoarea statie de metrou din apropierea campusului, ma gandesc sa intru. Sa vad o statie, sa resimt apasarea aerului cam umed, sa reaud ecoul trenului ce se apropie sau al celui care tocmai am plecat. Mereu mi-a placut sa il aud doar pe cel dintai. Si restul sa fie...tacere.

Dar nu ar insemna nimic. Eu vreau sa mai ies o data din aceeasi statie de metrou pe care o cunoastem amandoi. Vreau sa ascult aceeasi melodie ca atunci, cu volumul ridicat si ,absenta, sa ma indrept spre iesire. Sa te opresti, si sa ma opresti. Sa nu-nteleg nimic si sa zambesc (cu gura pana la urechi) tot drumul.
Sa mai bem un ceai, sa ne mai uitam la un meci, sa nu-mi gasesti meniu pentru McPuisor si sa renunti (adica sa iei sandvis, cartofi si bautura, nu asa cum am zis eu doar sandvis). Sa ma iei de mana si sa dai vina pe mine. Sa mergem la film si sa nu stiu nimic din el la sfarsit. Sa gusti noodles chinezesti, desi ti se pare ca arata oribil (si, evident, sa ajunga sa iti placa). Sa ma strangi in brate tare, in calda briza a marii si sa-mi amintesti cat de altfel devine lumea cand mi-esti aproape.

Sa ma uit de atatea ori la tine si sa ma intreb daca e adevarat, sa ma ciupesc sa vad daca nu cumva e doar visul in care ma proiectasem nu in urma cu mult timp. Sa refuz sa ma gandesc la ce va fi dar sa sper ca-n toate zilele vei fi acolo sa-mi inalti sufletul la fel de sus ca pana acum.

Te iubesc!