Dupa doua luni...

Greu ma urnesc sa mai scriu ceva, desi vad si traiesc atat de multe.

Am multe momente in care ma intreb de ce eu. Stiu ca nu sunt singura care simt asta, caruia ii trec prin minte asemenea ganduri mai mult sau mai putin constructive (deseori inclin balanta catre varianta pozitiva, totusi). De ce eu sunt aici, de ce tocmai eu am fost aleasa sa vad lumea asta, ce am facut sa merit asta (dar stiu ca nu am facut nimic, ci pur si simplu am primit un cadou in avans pentru care am dreptul de a fi recunoscatoare in cursul acestei vieti si, probabil, si-n urmatoarele).

Tocmai pentru ca am avut ocazia, de ceva timp incoace, sa dau nas in nas cu oameni care viseaza sa fie in locul meu. Eu nu am apucat sa visez sa fiu aici. Eu am deschis ochii dintr-un somn odihnitor, de dupa o munca solicitanta, si m-am trezit in mijlocul unui vis. Un vis pe care nu l-am visat...sau poate ca da, dar dimineata din camera mea m-a prins cu ochii spre rasarit. Si am uitat tot.

La inceputul visului am plans. Mult. Se uita cu mila, compasiune, drag, prietenie, o combinatie placuta de sentimente, Dana la mine cum nu aveam maini sa-mi sterg lacrimile. Erau lacrimile omului care-si cauta cu disperare in sine puterea de a intelege, accepta si indragi noul univers in care fusese proiectat. Pe care nu a apucat sa-l viseze (sau nu-si aminteste). Ea mi-a zis ca nu-si putea imagina ca ma va vedea vreodata asa. Eu stiam ca asa sunt, puterea mea launtrica e ca pasarea phoenix: cand pare arsa si cenusa inundata in lacrimi, atunci renaste. Si nu doar a mea, a tuturor celor care constientizeaza asta.

Nu are rost sa neg ca sunt atatea momente in care ma intreb de ce nu am stat acasa. De ce nu sunt acum in bratele lui. Acum, cand mi-este atat de frig, desi beau ceai fierbinte, stau invelita cu doua paturi si m-am aprovizionat cu o tona de amintiri fierbinti din vara. In lipsa lui, chiar si agitata lume chineza ingheata.

Sa revin in actualitate. Imi place cafeaua de dimineata, bauta in bezna si savurata in tacerea pastrata pentru ultimele minute de somn ale lui Jin'ah. Imi place senzatia de nou pe care mi-o da fiecare noua zi. Imi place cum, atunci cand ne preda cuvinte noi, profa de intensive reading da mereu exemple cu mine. Imi place ca nu aud injuraturi pe care sa le inteleg. Imi place o regula nescrisa de aici: nu refuza! Oricum, nu primesti propuneri/rugaminti incomode (poate doar mancare care nu arata tocmai ispititor dar o poti scuipa pe furis). Imi place aici pentru ca sperantele nu-mi sunt omorate inca dinainte de a le da aripi...