Totul se intampla cu un scop. Intotdeauna imi spun asta in momentele alea greu de suportat in care ma intreb ce mi se intampla, si, mai ales, de ce mi se intampla anumite...lucruri. Evident, neplacute. Acest mult-dorit, mult-apreciat si prea-des-auzit monolog interior are loc dupa ce sufletul mi-a petrecut prin montagne russe-ul de sentimente sus-jos, sus-jos, sus-jos si stop. A ramas jos. S-a uitat in jur la altii asemenea lui, la aia de-i cunostea de prin alte aventuri. Toti erau sus si-i zambeau cu mila. Si...parca am mai zis ca asta mic al meu se respecta si are propriul sau orgoliu. Nu asa usor de ranit, dar tare greu de vindecat atunci cand se intampla nenorocirea. Acesta este momentul in care ii spun primele cuvinte din aceasta povestire. Nici macar povestire nu e, daca stau mai bine sa ma gandesc. Cugetare.
Acum cateva zile, am primit un feedback tare pretios la blogul asta si de atunci am zis ca voi evita sa mai scriu despre dragoste. Pana la urma, dragostea chiar nu are prea multe de a face cu vorbele. Nu ca as fi eu tare priceputa...
In categoria lucrurilor pentru care nu am explicatie, deci intamplata cu un scop, se poate incadra si colega mea de camera, impreuna cu aparitia ei in viata mea. Voiam sa fiu o finuta dar nu pot, pur si simplu, nu pot! Iaaaaarrr se da cu oja! Eu nu stiu, in Coreea nu a ajuns informatia cum ca aceasta minunata aroma e toxica si nu trebuie sa existe in camera 12 ore din 24?! Bine, sa ma calmez. Macar pana pune mana pe telefon. Am zis sa scriu despre ea ca sa ii asigur un loc in amintirea mea dar nu, nu am cum sa uit tot ce tolerez (am evitat sa spun "suport" ca suna patetic) pe aici. Nu stiam sa am atata rabdare, nu stiam...
Atat de interesanta este viata noastra impreuna, cel putin din punctul meu de vedere, incat sunt intrebata, in fiecare dimineata, cum a fost noaptea. Si nu o singura data, si nu de o singura persoana...Da, stiu, Dana, scopul ei in viata mea este acela de a-mi arata cum sa nu ajung vreodata. Stiu dar...aminteste-mi mai des asta!
Dar hai sa vedem si partile ei bune...caci are. Si in ciuda tuturor nervilor pe care mi-i face, mi-este atat de draga incat nu numai ca nu ma mai supar cand o aud plangand ( atunci cand mi-e somnul mai dulce) de zici ca e bebel de trei luni, ci ma duc sa o iau in brate. Stiu ca sufletul ii e de bebel si nu reuseste nicicum sa armonizeze ce-are inauntru cu ceea ce este pe-afara. Asta e farmecul ei. Si faptul ca, atunci cand nu am tocmai chef de zburdat si tind sa uit ca e in camera, se uita la mine cu atata caldura si gaseste sa-mi spuna ceva. Si indeparteaza putin norii de deasupra-mi. O sa-mi lipseasca.
Am zis ca nu mai scriu de dragoste dar putina muzicuta pot asculta. Si-asa nu ma aude nimeni.
...s-o iubesti cat te iubea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu