M-am ridicat din pat si am început, ameţită şi cu mii de gînduri absente, să-mi caut hainele. El mă privea, ştiam asta, dar nu voiam să ştie că-l văd, în sfîrşit. Cu ochii mijind şi gesturile puţin stinghere, renunţ la căutări şi agăţ un prosop lila, pe care mi-l înfăşor neatent pe corp. E cam mic şi mă face să-mi grăbesc paşii spre ieşirea din cameră.
Mă opresc la oglindă. Îmi pare cunoscut chipul ce-l văd, deşi zîmbetul mi-e străin. L-am mai văzut. Da...cîndva demult. Caut cearcănele lăsate de o noapte neliniştită dar praful de pe oglindă pare să le ascundă. Încă se văd pe buze toate cuvintele, întrebările, reproşurile, te iubesc-urile nerostite, deşi a încercat din răsputeri să le şteargă cu atîtea zeci de sărutări. Poate doar eu le văd. Sau poate nu e uniform prăfuită oglinda.
Îmi stropesc neîndemînatică faţa cu apa rece, aşez cu mîna acele cîteva şuviţe, stropite din greşeală, care-mi transformă înfăţişarea matinală într-una puţin cam prea rebelă şi mă-ntorc în pat. Văd ceasul. Timpul trece deşi eu l-am rugat să se oprească în loc. Mă aşez lîngă el şi mă strînge în braţe, fără să scot o vorbă.
Ori devii sentimentală? Mi-am înghiţit rapid nodul din gît şi mi-am trîntit zîmbetul tamp pe faţă. Ăla mai fals, dar cel mai la îndemînă.
Ei, da...doar mă gîndesc că trebuie să plec. Şi, în plus, îs şi obosită.( Şiiiii cîte argumente să-ţi mai dau că nu devin sent... aşa cum ai zis tu?! ) După tot ce am tăcut, el tot a auzit cîte ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu