Urăsc despărţirile. Nu reuşesc, emoţional, să fac diferenţa între o despărţire de moment, de două, trei, patru zile, sau una (posibil) pentru totdeauna. Ori bocesc ca fraiera de tremură şi sufletul în mine, ori mă detaşez de parcă nu aş da doi bani pe evenimentul sau personajele implicate.
Astfel, mă cam podidea stropitul şoriceilor acum două luni, şezînd într-un scaun prăfuit şi incomod, şi privind Tianjin-ul pierzîndu-se în urma mea. Noroc cu luminile Beijing-ului care reuşesc întotdeauna să-mi aducă o licărire în ochi. Nu e o licărire snoabă, e vorba de sentimentul de dincolo de lumina artificială, un fel de speranţă: la ei, pasărea Phoenix a renăscut sub ochii temători şi supuşi ai întregii planete, poate va renaşte şi prin alte colţuri ale lumii.
Peste aproape două luni, m-am regăsit în gara bucureşteană aglomerată şi îndelung udată de ploaia rece, suspinînd. Iar plec de aici? Dar nu mai vreau! Şi, inevitabil, m-am apucat să recapitulez motivele pentru care iar plec, iar simt că se rupe ceva în mine, iar am de cărat un nenorocit de bagaj care îmi dă febră musculară la braţe. Pe multe dintre ele chiar le-am uitat la momentul respectiv.
Dar mi le-am amintit odată cu prima îmbrăţişare cu aer chinezesc. Universul pe care ni l-am creat aici, noi, unii cu alţii, e de negăsit în alt loc din lumea asta. Îmbrăţişările ca îmbrăţişările, dar cînd m-am înfipt în puiul cu ananas şi în cel cu aromă de peşte, am înţeles că şi aici e casa mea. Întîmpinarea lui ayi, pedalînd agitată (dar nu foarte, gen agitatie chinezească) întrebîndu-mă dacă m-am întors, în sfîrşit. Surîsul jucăuş al lui Masayo de la prima noastră întîlnire şi primele ei cuvinte Ni haaaooooo, eu sunt noua ta colegă de cameră!!! Şi mai sunt multe, şi toate fac China mea frumoasă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu înţeleg un loc decît după oamenii ce-l populează. Şi pe China o iubesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu