Am avut o revelaţie.
În timp ce dansam pe o melodie latino-americană cu o unguroaică şi un sri lankez, zîmbeam unui american care stătea la bar duhnind a singurătate, evitam privirea unui african şi mă gîndeam la un...(tăcere cu aromă de înţelepciune se aşterne pe buzele uscate de vîntul Tianjinului ale celei care glăsuieşte.), primeam mesaje de la o româncă. La mesele din jur, chinezii se jucau cu zarurile omniprezente la fiecare masă din club, dar mişcările tuturor sunt încetinite în momentul apariţiei unei rusoaice blonde şi creţe, semi-dezbrăcată şi cu un surîs gingaş, care se duce ţintă pe scenă şi începe să danseze semi-lasciv.
Ea-mi atrage atenţia, în momentul în care muzica e dată mai încet: el e columbianul. Mă oftic că nu ştiu şi eu să vorbesc spaniolă, dar pînă plecăm, învăţ! O să vezi! Ultimele cuvinte îi sunt retezate de francezul care-i aduce băutura cerută. Mi se face poftă de Mojito. Dar nu.
Nu ai cum să nu iubeşti Tianjin-ul meu. China mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu