If I can make it here, I can make it anywhere...

Sunt momente ale vieţii în care trebuie doar să te opreşti. Să îţi potoleşti suspinul, să ştergi lacrima aia încăpăţânată de pe obrazul mult prea încărcat al sufletului şi să priveşti depărtarea. Înainte, în sus, în dreapta, în stânga, încotro îţi vine. Vei zâmbi, până la urmă.

Motive să fim recunoscători avem la fiecare pas, fiecare nouă dimineaţă e magică tocmai prin asta: şterge din noi oboseala vieţii, făcând  loc speranţei, chefului de un gust nou, un chip frumos, un parfum ademenitor, un sărut de neuitat, o îmbrăţişare cu aromă de acasă, o privire căreia nu-i poţi rezista.

Nu-mi amintesc să mă uit în sus şi să spun mulţumesc decît atunci când mă doare, atunci când mă simt vinovată pentru că am cerut prea mult. Atunci când, simţindu-mă înfrântă, caut o scăpare din capcana tristeţii, a propriei dezamăgiri, şi îmi repet, fără oprire, şi fără a lăsă urechile-mi să audă vreun cuvinţel, că trebuie să învăţ să pierd. Probabil că nu există lecţie mai valoroasă. Atunci cînd ştii să pierzi, atunci ştii şi cum poţi cuceri lumea.

Hai hopa sus! Şterge-te de praf, vezi că te-ai julit la genunchiul stâng; arăţi de parcă ai avea din nou 10 ani şi te-ai juca de-a v-aţi ascunselea în faţa blocului. A, vezi că îţi curge sânge şi de la cot. Mergi de te spală şi dă cu puţin rivanol. Şi cu puţin spirt, înainte! Ştiu că nu îţi place că te ustură dar aşa trece mai repede. Apoi hai să ne plimbăm...uite ce soare fain!

Şi nu ieşi niciodată din casă fără să te opreşti pentru o clipă în faţa oglinzii. Stai aşa puţin, uită-te la tine fără a căuta cu privirea locurile unde ţi se pare că ai cam mult, sau şuviţele de păr rebele sau fusta puţin şifonată. Priveşte prin tine şi vezi tot ce eşti, tot ce ai devenit, tot ce ai primit fără să dai nimic în schimb şi aşează un nou  mulţumesc în cutia de bijuterii ce-o porţi înăuntru. Câte unul în fiecare dimineaţă. Cândva, bijuteriile astea vor fi singura, şi cea mai preţioasă comoară, a ta.