Blog inspirat de Helen şi dedicat tot ei.
O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere.
Aflându-ne în mijlocul unei plimbări, trecute de miezul nopţii, de la McDonald’s spre casă, l-am întrebat pe Albăstrel (el m-a numit Rozi, din motive destul de evidente, iar eu îi voi spune Albăstrel) dacă un om poate iubi de mai multe ori.
A: Normal că poate iubi de mai multe ori. De fapt, de fiecare dată când ne îndrăgostim, avem senzaţia şi susţinem cu tărie, că niciodată nu am mai iubit aşa. Timpul ce trece ne învaţă că aproape mereu ne-am înşelat. Dar contează ce am simţit atunci, nu?
Tind să fiu de acord. Cu menţiunea că eu cred că există, în viaţa noastră, a fiecăruia, o dragoste care trece peste toate, care transcede timpul şi toate celelalte emoţii. O dragostea vieţii, aşa cum ne-am obişnuit noi să o numim, deja clişeic. O dragoste despre care, atunci când vom sta în faţa ferestrei şi vom privi cum cad fulgii de zăpadă peste pământul cald şi cuminte, o adolescentă despre care toţi spun că seamănă bucăţică ruptă cu bunica, va întreba cu ochii scânteind de curiozitate:
Bunica, tu ai iubit vreodată?
Da, puiule.
Şi cum e?
Frumos, incredibil de frumos, şi trist. Dar apoi l-am cunoscut pe bunicul tău şi am învăţat să mă las iubită.
U2 - ONE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu