Şi poate va fi bine.

 

La vremuri noi, obiceiuri noi. Şi haine noi, şi locuri noi, şi vise nou-nouţe. Poate că şi (câţiva) oameni noi. Aşa, de gust.

M-am hotărât, în sinea mea acolo, dar şi în sinea mea cu cea a celor care mi-s apropiaţi şi indispensabili (am aflat şi eu de curând asta) , să schimb placa. Să las în urmă tot ce a fost, bun sau rău, conştientă fiind că mintea mea va lucra fără oprire, şi va selecta, şi va aşeza în cutiuţa aia cu eticheta De ţinut minte doar ceea ce a fost frumos. Restul...lăsăm să ardă.

Există pe lumea asta vreun sentiment care, odată aşternut în sufletul celorlalţi, să doară mai tare decât uitarea? Atunci când cel uitat eşti tocmai tu! Da, ştiu că în momentul în care ai citit rândurile astea, cineva ţi-a reapărut în gânduri şi alături de acea imagine, mai vie ca oricând, şi un sentiment de frică:

 Da, trebuie să nu-şi mai aducă aminte de mine. Urmat de o frustrare în stare să te sugrume.

Şi eu am trăit cu tristeţea asta ascunsă bine, undeva, în adâncurile fiinţei mele. Am simţit-o, mai demult, şi mă apăsa aşa că am făcut tot ce am putut ca să nu o mai simt acolo. Aşa cum facem noi, femeile (am vrut să zic fetele, dar mi-am amintit de el şi m-am râzgândit), atunci când vedem în oglinda aia care măreşte de vezi şi firicelele de praf din atmosferă câte un coş pe lângă nas şi dăm cu fond de ten. Şi dăm, şi mai dăm puţin. Şi gata, hai că nu se mai vede, deşi tot se simte acolo o chestie umflată şi iritantă.

Nu am crezut chiar că a uitat cine sunt, dar puteam să bag mâna în foc că nu mai însemn nimic. Iar cândva însemnasem enorm.

Întorcîndu-mă cu multe amintiri la mână din China, am zis că ar fi bine să îmi fac un locşor al meu, ceva gen cuferele alea pe care le mai vedeam în filme, în care se puneau zestrele fetelor. Eu m-am apucat să cotrobăi prin toate dulăpioarele în căutarea amintirilor demne de un loc în cufăr şi am găsit, printre altele, o scrisoare de şase pagini, scrisă la computer. Era de la acel cineva, era de ceva timp dar încă nu se îngălbenise foaia.

Puţine zile au trecut până când, dacă treceai pe lângă cea mai apropiată cafenea din cartier, pe la orele prânzului, ne puteai vedea acolo. Eram iar noi, iar aşa cum nici măcar nu am îndrăznit să-mi imaginez că vom mai fi vreodată. Nu ştiu exact cum s-a întâmplat dar...nu mă uitase.

Aşa că la vremuri noi, m-am gândit să schimb doar ce se vede, să las în urmă ce nu pot lua cu mine, şi să încerc să nu mai am nimic de dat cu fond de ten.

VH2 - NU-MI MAI PASA