Intelegand

Obişnuiam să cred că ceea ce îi rămâne omului odată ce depăşeşte hopurile vieţii e raţiunea, şi m-am înşelat. Ceea ce îi rămâne este iubirea.

Hai că ai mai avansat!  (V. mic)

Dacă să avansezi înseamnă să înveţi să accepţi faptul că dragostea nu acceptă să primească ordine de la un muritor ca mine, atunci aşa e. Nu mai sunt unde eram ieri.

M-am luptat mult. Foarte mult. Atât de mult încât nu m-am oprit decât atunci când, sleită de puteri fiind, mi-am pierdut cunoştinţa şi nici că am mai putut să mă ridic din colţul stâng al ringului. Când m-am trezit, gongul deja răsuna în toată lumea aia iar câştigătorul fusese anunţat. În jurul meu, erau mulţi oameni, majoritatea al căror chip nu mi-l aminteam.

Ea, câştigătoarea, nu părea deloc fericită.  Mă uitam la ea în timp ce m-am apucat de bară şi am vrut să mă ridic, dar am căzut mai tare. A venit spre mine şi m-a întrebat, afişând un zâmbet plin de compasiune:

D: De ce ai purtat atâta timp lupta asta cu mine?

Nu aveam habar ce răspuns merge să dau în cazuri din astea. Nu mă gândisem niciodată la faptul că eu, în realitate, m-am ancorat într-o bătălie. Grea, inegală, solicitantă şi imposibil de câştigat.

A: Pentru că am crezut că... pot. Dar mănuşile astea nu mă ajută.

D: Nu te-ai luptat cu mine, de fapt, ci numai cu tine. Nu ştiu de ce voi toţi vă încăpăţânaţi să nu mă acceptaţi ca parte din voi. Voi mă chemaţi, vă bucuraţi de mine căteva luni şi apoi mă renegaţi. Mă acuzaţi că v-am nenorocit viaţa, că nu vă dau pace, că vă rup inimile în două.

Eu sunt aici că să vă  ţin sufletele în viaţă, ca să fac ca timpul să pară că se opreşte în loc pentru voi , ca să vă dau puterea de a muta munţii, să vă transform în cele mai frumoase fiinţe. Ca să vă port în braţe trena de vise. Ca să exist în voi chiar şi atunci când trupurile voastre vor fi prea obosite de viaţă.