Viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce tu îţi faci planuri.
Mă uitam la Sex and the City, aşa cum fac de când a fost V. mic la mine şi ne aşezam în patul meu, şi ne-aventuram împreună în New York, pân' s-o facem prin Beijing. Un episod s-a încheiat exact pe acordurile citatului de mai sus, dându-mi ocazia să mă gândesc dacă e aşa sau nu.
Şi amintirile-mi sugerează că da, cele mai intense momente pe care le-am trăit s-au ivit chiar atunci când mă mulţumeam să fiu spectatorul vieţii mele. Începând cu el-ul de care m-am lovit la metrou atunci când nu aveam în cap decât licenţă, bagaje, acte, analize, niciun zâmbet disponibil, niciun chef de ieşit din viziună nici măcar pentru căutat hrană. Dar a venit hrana (sufletului) la mine, a dat la o parte bolovanul din dreptul uşii şi a intrat. Mai aveam puţin şi nici nu observam că a intrat cineva peste mine de cât eram de băgată până-n gât în planuri, griji şi aparente probleme de nerezolvat.
Mai sunt momentele alea în care noi, femeile, ne dorim cu exasperare să îi auzim pe ei. Să îi auzim că ne vorbesc, că ne spun ceva, orice dar pe care să-l ştim numai noi şi care să ne dea nouă impresia că ne-au primit în lumea lor. Cu acte-n regulă. Momentele astea le aşteptăm până când obosim şi ne hotărâm să mergem la culcare, la propriu vorbind. Pe la 3 şi 25 noaptea, simţi că ţi se închid ochii şi dai să-l săruţi de noapte bună dar el spune:
Ştii ce îmi doresc eu de când sunt mic?
Nu, dar ştiu că mi se închid ochii. Şi că încep să simt că sunt parte din tine. M-aş duce să-mi fac o cafea tare, tare dar mai bine stau aici şi te ascult. Să nu piară vraja.
Îmi doresc...
Nu ştiu cum naiba o să mă concentrez mâine la examenul de Literatura Chineză, dar vreau să fiu aici, acum, cu totul. De fapt, vreau să rămân aici pentru totdeauna: tu să-mi vorbeşti de vise, eu să-ţi amintesc că voi fi lângă tine atunci când se vor împlini.
Sau momentele alea în care stăteam cu plapuma peste mine, laptopul în braţe şi auzeam ciocănituri în uşă iar Tami intra zâmbăreaţă, deşi ştiam că nu-i arde de zâmbit.
Hai, ieşim în seara asta?Mi-ai promis că vii cu mine.
Şi căutam repede în gândurile profund răvăşite o scuză. Nu am chef, mă doare capul.
Cum altfel după zile, săptămâni întregi de bălăcit în acelaşi ocean de gânduri de neiertat, planuri pentru un viitor care nu mai era de ceva timp cel pe care-l visasem. Iar ea ştia toate astea.
Alina, nu vei avea mereu 22 de ani, nu vei fi mereu aici. Şi ce crezi că se schimbă dacă stai aici închisă? Crezi că întorci timpul, crezi că zbori acasă? Nu. Ne vedem la 12! A, şi vezi ia-ţi rochiţa aia nouă, îţi stă tare bine cu ea! Treci pe la mine înainte, mai am nişte Milka de-aia de-ţi place ţie.
A fost una dintre lecţiile vieţii mele de până acum, şi cu siguranţa cea mai preţioasă din ultimul an. Practic, m-a făcut să-mi doresc din nou să joc în piesa vieţii mele. În timp ce îmi făceam planuri, mai mult pentru trecut, de parcă aş mai fi putut schimba ceva, alţii trăiau. Da, alţii chiar trăiau. Şi am reînvăţat şi eu, alături de ei.
Viaţa e de trăit, nu de plănuit.Gregorian - Losing My Religion
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu