Alergand spre paradis

Când tu eşti un om bun, nu ai cum să vezi în ceilalţi oameni nişte jigodii.

A nu se înţelege greşit. Nu am mai scris nimic pentru că mi-a fost greu să-mi găsesc timp, energie, răbdare pentru a mă concentra şi a-mi aduna gândurile. Şi, da, am vrut să mă las de asta. Probabil o voi face.

Nu am mulţi ani şi, deci, nici prea multă înţelepciune. Nici zestre n-am. Tot ce am, şi nici măcar de asta nu am ştiut până de curând, este un suflet viu ( şi multicolor de la atâtea cicatrici. Mint, nu e multicolor! Simţul estetic mă împiedică să îl las să fie într-o combinaţie de mai mult de trei culori.). Şi eu mă luptam pentru un salariu mai mare, o diplomă mai şmecheră sau nişte haine mai trendy (ok, recunosc, pentru astea încă mă lupt. Zi de zi, zi de zi.).  Însă, nu faci mare lucru cu toate astea în lipsa unui suflet, parcă nici ele nu-şi doresc aşa un lăcaş.

Este interesant şi o bună temă de gândire pentru creieraşul meu abia trezit din beţia unui vis cum nu am înţeles niciodată sensul vorbelor: cum îţi aşterni, aşa dormi. Deşi, undeva în subconştientul meu am trăit ghidată de o astfel de idee, de aici şi obsesia de a nu pleca de acasă (nici măcar până la magazinul de jos!) fără a aşeza patul. Nu, nu, nu înţelegi, pernele stau deasupra, cearşaful să fie preferabil ascuns de pătură, pune şi cuvertura. Da, aşa mai merge.

Cum spuneam…nici chiar în momentele mele de depresie în stadiu terminal, alea de-mi vine să fug prin Tineretului pe tocuri, nici chiar atunci nu îmi imaginez că pot fi pentru mult timp tristă şi nefericită. Nu am cum. Cunosc şi iubesc oameni veritabili; în egală măsură cunosc şi am iubit oameni de nimic. Dar oamenii de nimic sunt…da, zic bine, sunt nimic pe lângă cei veritabili. Aceia (a se citi acela) care stau lângă tine, te privesc şi au multă frumuseţe în ochi şi-o au chiar şi după atâţia ani,  te văd cum treci printr-o furtună sufletească şi-ţi spun că va fi bine. Apoi, zâmbind te-ntreabă, observându-ţi o simplă mişcarea a capului:

Ori cauţi să te alint?

Daaa…

Oofff, hai la mine. Ce mă fac eu cu tine?!

Când îţi aşterni pe pat, încă de dimineaţă de când pleci la serviciu, un cearşaf de mătase curat, în culoarea căpşunii, două perne nu foarte mari, nici foarte mici, înfăşurate cu aromă de primăvară, o pătură uşoară şi învelită într-un aşternut roşiatic cu flori, dar şi un trandafir înflorit deasupra patului, unul pe care numai tu îl vezi, nu ai cum să nu simţi bucurie odată ce ajungi acasă, seara, să te lăfăi în ele. În acelaşi fel, având un suflet curat, în culoarea căpşunii, peste care aşezi cu speranţă două perne şi-o pătură atât cât să îi ţină cald atunci când, în mod natural, vine şi anotimpul rece, dar şi un trandafir înflorit şi fără niciun spin pe care doar tu-l vei recunoaşte atunci când îl vei primi, nu ai cum să nu vezi că viaţa-ţi este un dar divin. Iar harul ţi-l porţi cu tine, aşezat la căldură de răni şi cicatrici.