Nu stiu cum sa zic, s-ar putea sune aiurea, dar eu nu mi-am dorit niciodata sa trezesc in cineva sentimente de admiratie.Adica, sa stau eu asa si sa meditez la situatia mea si la cum mi-as dori sa fiu, si sa imi zic Da, tu fata, ia sa te straduiesti sa trezesti admiratie celorlalti! Pe bune daca m-a interesat asta vreodata.Eu oricum sunt o moldoveanca, iar astea nu trec neobservate, desi de cele mai multe ori intr-un mod mai putin pozitiv.Si cand vine vorba de admiratie, nu pot sa nu ma gandesc la o fosta colega si prietena de-a mea (nu fosta, doar la departare) care iubea cu foc un mandru si l-a intrebat, intr-o zi, ce simte pentru ea, simtind ea un miros de peste-n aer. Iar el a raspuns sec: admiratie.Sa nu mai zic ca i-a rupt inima-n doua...
Si astazi, stateam asa si ii ascultam vocea aia mortala a lui Popeye facand uneori abstractie de povestirile lui, cand deodata mi-a atras atentia spunand ca el ma admira pe mine si nu ar crede nimic rau despre mine daca ar auzi vreodata. Exagerare, dar oricum. M-a pus pe ganduri. Cum ajungem noi, fiecare dintre noi, sa trezim in ceilalti anumite sentimente, la care nu ne-am gandit niciodata, pe care nu credeam ca le-am putea trezi, dar atat de rar cele pe care ni le-am fi dorit.
Mi-e dor ... de Anatomie.
Si de ce nu te-am admira noi pe tine? I have to agree with Popeye, desi nu-l cunosc, haha.
RăspundețiȘtergereNice song, tre' sa recunosc. High five! :*