Stateam asa,cu biscuitii de la daddy (dar recomandati de mamy) in mana, si ma gandeam. De fapt, recunosc ca la asta ma tot gandesc si am trecut prin diverse stadii.
La inceput, mi-a fost jena. Apoi, m-am simtit un pic cam huliganca si am avut un fel de revelatie ( deci asa te simti atunci cand te iau pandaliile de nu te mai controlezi...).Apoi, m-a incercat o urma de cainta,care exista si acum undeva in adancul sufletului sau constiintei mele. Apoi, mi-am zis ca uneori e bine sa vorbesti pe limba celuilalt, ca sa fii sigur ca te-ai facut inteles; degeaba fac efortul de a ma cobori din lumea mea daca imi pastrez limba, o astfel de ocazie merita si o transformare totala.
Si au mai fost si alte stari, multe si diverse. Dar am ajuns la o concluzie: sunt lucruri pe care oricat de des ai face efortul de a le retrai, sa te fortezi sa te convingi ca ai gresit si merita macar in imaginatie sa faci incercarea de a retrai totul altfel, nu poti. Am si eu un regret: pentru regretul ce mi-l datorez acum. Si ma afund, si iar ma ridic spunandu-mi ca doar greselile te invata ce e bine, atunci cand nu stii sa inveti de la altii.
Si am mai inteles ca oamenii sunt...ne meritam soarta. Si cand sunt fericiti, tot rau simt nevoia de a face. Si se simt si mai fericiti scormonind cu briceagul, ce-l au mereu in buzunar, in rana celui ce-a cazut. Iar, culmea, cand se va ridica cel de jos, va uita tot.
As vrea sa pot condamna tot ce am facut gresit. Dar atunci imi vine in minte o noua intrebare: dar pe toti cei care iti rup inima-n doua, iti dau foc la vise si-arunca apoi praful lor la ghena de gunoi, cine-i condamna? Cineva, stiu...dar e foarte greu ca atunci cand esti om, si ai o tona de motive pentru a fi asa cum sunt toti cei de langa tine, atunci tu sa alegi acel unic motiv care-ti spune sa te opresti.
Alina, promite-mi ca vei inceta sa te gandesti la asta. A zis Vergi ca si ea ar fi facut la fel, desi nu e normal. Na, asa facem toti la 20 de ani...
Sunt atat de putine lucruri in care cred cu adevarat pe lumea asta. Pe degetele de la o mana daca le numar, imi mai raman cateva libere. Si banuiesc ca asta este scuza mea pentru tot ce am zis, facut si pentru tot ce voi face. Iar atunci cand voi inceta sa mai tip, injur, plang pentru toate loviturile incorecte ce le primesc, eu sau cei dragi, nu voi mai fi eu. Pentru ca atunci traiesc: cand cred in visul meu, cand plang pentru ca mai am de asteptat pana sa mi-l vad indeplinit, cand simt imbratisarea cuiva care vede prin mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu