Mereu am zis despre mine ca mi-e greu cu schimbarea. Mi-e greu sa ma mut dintr-un loc intr-altul, de la un grup la altul, de la un birou la altul, din bratele unui om in ale altuia. Altfel spus, schimbarile nu mi-s pe plac si imi pun reale dificultati. Dar se pare ca mutatul de la un birou la altul a devenit mai usor cu timpul. Prima data l-am mutat din provincie in capitala si a fost greu de carat, greu de reasezat, greu de familiarizat cu noul sau spatiu, greu de acomodat in noul peisaj. Acum l-am mutat...tot din provincie in capitala, dar la modul figurat.
Mi-ar placea sa exagerez cand spun asta cu provincia si capitala. Mi-ar placea sa fie doar luminile astea nocturne, atat de sclipitoare si entuziasmante aici, care sa faca diferenta. Sau doar campusul universitar, care este asa cum credeam ca exista numai in mult-laudatul pom american, cu terenuri de sport si multi chinezi transpirati care amintesc vrand-nevrand de filmele hollywoodiene cu negros (imi place de mor sa pronunt cuvantul asta!). Chiar si la primele ore ale diminetii! Dar nu sunt doar astea...
Este ceva aici ce te loveste ca un traznet cand aterizezi, in calitate de alien (asa cum suntem denumiti pe hartiutele comuniste pe care le ai de completat la intrarea si la iesirea din tara), pe teritoriu chinez. Expresiile fetei oamenilor. Ma plimbam cu Dana pe strazile din jurul campusului (caci inca nu am avut timp, chef, curaj sa mergem mai departe) si ea exclama: Alina, astia sunt atat de degajati!
Nu suntem, niciuna dintre noi, atat de naive incat sa credem ca sunt asa mereu; sunt muritori si, deci, au si ei o tona de probleme. Dar aici nu am dat de chipurile si atmosfera aia specifica de la metrou, de dimineata, cand ti-e frica sa stai in anumite pozitii sau sa te uiti la cei din jur ca nu cumva sa se ia careva de tine si sa-ti strice ziua, mai ales ca tocmai te trezisesi cu zambetul pe buze (langa el/ea). Ne uitam in jurul nostru cand auzim pe cineva tipand, crezand ca exista un conflict, iar obisnuinta ne spune ca trebuie sa existe certuri pe strada!, dar nu sunt decat chinezii un pic cam prea galagiosi ( pentru clasica finete si bun-simt caracterizant al europenilor,bla,bla ) care discuta intre ei. Nu vreau sa povestesc despre modul in care suntem privite pe strada, ca asta e o alta poveste, doar sa impartasesc o discutie dintre Dana si o colega din Coreea care m-a amuzat si care, de altfel, este destul de relevanta pentru poveste. Coreeanca: Uau, avem o colega blonda! Dana: Da, este colega mea.:-)
Mi-astept colega de camera si bag mana-n foc ca e cu ochii oblici. Vreau una ca a Danei! Sa dea cu matura, sa curete baia si promit ca-i voi da si eu un laptic cu capsuni! Nu rusoaica, astea nu stiu sa zambeasca si...as vrea sa vad un chip cat de cat placut, cand deschid ochii dimineata.
Am descoperit ca, pana la urma, grea nu e acomodarea; se pare ca exista in mine o putere de a ma transpune in omul care iubeste noutatea, doreste sa o cunoasca si sa o inteleaga. Dar nu exista in mine forta de depasi lipsa sentimentului de apartenenta (pe care numai oamenii dragi mi-l pot da si lua)...
I need you here, I need you now...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu