O frustrare a luat nastere in mine, si pare sa creasca mare-mare zi de zi, ca un bebe galagios si fara chef de somn (in alte cuvinte, ca un "alina" mic). Asa ca m-am gandit sa-i mai dau drumul pe afara, poate se mai racoreste, si in efectul ei de bumerang, se reintoarce la mine mai mica si mai putin enervanta.
De cand am plecat de acasa, primesc un acelasi unic sfat din toate partile: SOCIALIZEAZA!
Atat de tare ma irita cand aud asta incat imi vine sa ma duc in camera, sa ma incui si sa tip in perna. Ca atunci cand esti mic si ti se spune sa mananci mult, mult, mult ca sa cresti mare. Si asa ajung unii copii sa nu incapa pe usa, la numai 12 ani.
Nu sunt asa. Nu-mi place sa fac ceva in care nu ma regasesc, nu-mi place sa conversez cu oameni, sa ma...(hmm, era sa zic un cuvant mai putin elevat) chinui (asta e mai formal) sa zic o gluma, pe care am mai testat-o si stiu sigur ca tine si la altii. Nu-mi place sa ma simt ca un Don Juan care se preocupa permanent de carnetelul lui cu iubite bifate, eu, cautand sa bifez cat mai multi prieteni. (Si nu stiu cand a ajuns cuvantul prieten sa insemne atat de putin...orice cunoscut despre care nu stiu nici macar cati ani are, mi se cheama prieten...) Nu-mi place si pace. Iar daca o sa imi placa candva, promit ca o voi face. Voi vorbi cu tot ce prind in calea mea, voi iesi in fiecare seara sa vad lumea, sa vad oameni noi, sa vorbesc in cate limbi stiu. Si o sa incerc sa invat si altele. Doar asa, ca sa socializez.
Pe bune de nu am inceput sa imi pun intrebari eu mie. Sunt o ciudata?! Chiar trebuie sa ard dupa prieteni? Si, ca tot veni vorba, parerea mea proprie si personala este ca s-a facut un pic cam tarziu pentru prieteni adevarati. Deja am intrat in acea perioada a vietii in care fiecare om isi urmareste numai si numai propriul interes (afirmatie care tine sa-mi fie confirmata zi de zi, mai ales de cand ma aflu pe taramuri straine). Aud voci dezaprobatoare. Nu ma razgandesc oricum.
As fi altfel daca as avea macar un sufletel apropiat de al meu, pe aici. Totul se schimba cand e asa. Dar deocamdata sunt singura. Si pare sa-mi faca o teribila placere compania mea. Intr-o astfel de singuratate veritabila, inveti sa te iubesti. Cand intelegi ca nu ai de ales, ca asta-i cartea pe care ai tras-o iar asul din maneca l-ai pierdut, incepi sa iti doresti sa te cunosti mai bine. Sa te intelegi, sa te accepti, sa te iubesti si, daca ai noroc de un sine de soi bun, sa faci ceva mai bun, si mai bun, din el in fiecare zi.
Si ca sa nu inchei intr-un ton asa serios, mai e un motiv, aparent superficial, care banuiesc ca ma face sa fiu asa. Frate, eu-s leu! Ai vazut tu leu sa alerge dupa altii, sa se forteze sa isi faca prieteni? Nu aveai cum sa vezi pentru ca nu exista.
P.S. Drepturile de autor pentru titlu nu imi apartin mie, ci Inei...Cat de tare imi doresc sa simt gustul unei cafele adevarate numai si numai eu stiu!
P.S. Nu pot sa pun nici poza, nici melodie caci na...sa nu uitam unde suntem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu