Qingdao 青岛。Postludiu.

Uau. Pauză. Uau din nou.

Nu ştiu cu ce să încep, nu ştiu cu ce aş putea încheia pentru că mi-ar plăcea să nu fiu nevoită să închei. Scriu aceste prime rânduri în ultima seară, în speţă a treia, dintr-un bar simplu şi elegant, classy este epitetul potrivit (al cărui echivalent în a noastră colorată şi bogată limbă nu îl găsesc neam); bar a cărui atmosferă îmi aminteşte cum sunt eu, cum îmi place că sunt, cum îmi doresc să rămân întotdeauna. Şi cum se pare că este şi recent descoperita mea pereche feminină, Tamara (Tamarcita Bonita pentru prieteni).

Şi de ce spun asta? Mereu am avut o slăbiciune pentru muzica latino (nu cred că mai are rost să precizez faptul că pentru mine cea mai mare slăbiciune şi sursă de putere, pasiune şi chin, iubire şi suferinţă este muzica). Trăind în România, mi-a fost insuflată din multe părţi ideea cum că aş fi cam defectă din punct de vedere al preferinţelor muzicale. Mulţumesc vieţii pentru că m-a purtat până aici ca să îmi arate că sufletul meu vibrează la unison cu, cel mai probabil, milioane de alte suflete. Şi înclin să cred că este cel mai iubit stil muzical sau stil de dans, depinde de cum vrem fiecare dintre noi să privim, din lume. Iar când mai e şi live toată treaba...uh! Aşadar, primul 10 pentru mi compañera pentru Rumba Bar-ul de aseară (ştiu că vei lupta cu Google translate-ul şi vei citi blogul ăsta aşa că... nu te umfla în pene, nu am uitat de preţurile de acolo dar meriţi nota asta pentru cât si insistat să mergem !).

De când sunt în China, am avut multe momente în care am uitat cum e să îmi displacă, cum e să nu mă regăsesc din nicio privinţă într-un loc. Nu ştiu exact de ce, poate faptul că au o naţie atât de numeroasă îi obligă să creeze diversitate în diversitate, să se reinventeze la foc automat, stil de viaţă la care am râvnit, în mod inconştient, întotdeauna.

Din excursia asta trebuie să menţionez o întâlnire care made my day, cum ar spune americanu’. Întorcându-ne extenuate 累死了de la plimbarea pe faleza Mării Galbene, lunguţă de doar 73 de km, şi urcând spre hostelul nostru, aflat undeva la înălţime (din multe puncte de vedere), am dat nas în nas cu un vecin de-al nostru pe care dimineaţă îl văzusem pe terasă, la mic-dejun. Intrând în vorbă, am aflat că e neamţ. Nimic surprinzător, se putea vedea cu ochiul liber de pe chipul occidental şi atitudinea tipic europeană. Noi? Ungaria şi România, răspunde Tami. Pauză de gâfâit şi urcat scări. De unde din România? mă întreabă zâmbind. Tocmai m-am întors de acolo, am fost să călătoresc şi am trecut prin Bucureşti, Braşov, Bran...foarte frumoasă ţară! Îmi amintesc că i-am zis cumva, printre gânduri, oftat de dor şi sunete ciudate care-mi trădau surprinderea, că îi mulţumesc pentru că are ochi buni: Frumuseţea există în ochii celui care priveşte.

În Qingdao, am fost asaltate de fani (cum spune blondina ceasta care şade bine-merci în stânga mea în trenul rapid către Tianjin cu aparatul foto în mână şi ochii lipiţi de geam, gata de atac în orice clipă), am cedat şi am făcut foarte, dar foarte, multe poze cu chinezii (bănuim noi) abia ieşiţi în lume, am văzut chinezoaice faine (ceea ce este demn de menţionat aici), am văzut străini faini (ceea ce este un fapt obişnuit dar totuşi îl menţionez; nu e obişnuit să vedem străini frumoşi, ci ca străinii pe care îi vedem ,iremediabil, să pară atît de frumoşi în comparaţie cu băştinaşii).

Ieri, am văzut răsăritul unui munte, Muntele Lao, din mare, Marea Galbenă. Apoi, am văzut răsăritul unui soare din munte. Şi am simţit un nou răsărit în mine, răsăritul speranţei. Frumuseţea va exista mereu şi în fiecare loc, va naşte mereu noi emoţii şi va cicatriza răni, iar tot ce-i mai frumos pe lumea asta este gratis, deşi nepreţuit.