Somewhere in my heart, I’m always dancing with you in the summer rain…
Nu ştiu de ce nu mai spun prea multe. Uneori mi-e şi teamă să las cuvintele să iasă la suprafaţă, mi-e teamă să mai descopăr în mine emoţii care mă copleşesc.
Poate că nu şi în calendar, dar eu simt că a venit vara. Dimineţile răcoroase, alea câteva clipe care urmează înjurăturii pe care o spun printre dinţi auzind şi încercând să găsesc ca chioara telefonul cu a sa alarmă, briza răcoritoare care-mi mângâie ochiii (teoretic) odihniţi şi razele soarelui, nu foarte fierbinţi, care mă inundă pe parcursul întregului drum spre 衣服楼, nu fac decât să amintească sufletului meu că a venit vara. Şi asta-l face fericit. Atât de uşor.
Şi începe să plouă. Şi nu ştiu să îmi grăbesc paşii, şi nu găsesc umbrela. De fapt, nici nu m-am gândit să o caut. Mă sperii când îţi zăresc paşii în rând cu ai mei, umbra ta pare să atingă braţul meu drept, vădit mărit în desenul din faţa noastră. Nu spui nimic, iar eu simt că nu-ţi mai vine nici măcar să zâmbeşti.
În aceeaşi clipă, ne oprim şi nu ne privim. Îmi aşez ochii către pământ, într-o încercare calmă de a mă ascunde. De mine, nu de tine. Lacrimile mi-s ancoră...ori mă îneacă, ori mă salvează. Şi nu vreau să o mai atingi tu, în veci, ancora asta. Nici mâna mea.
Hai că tre' să plec. E târziu.
Mie-mi spui că-i târziu? Ai măcar idee de când a început să fie târziu? Al naibii să fiu dacă îmi amintesc de ce mă aflu aici. Ce să-l mai întreb pe el...el nici drumul spre mine nu l-a căutat vreodată; l-am luat eu de mâna, la intrare, şi l-am dus. Habar n-am dacă a apucat să-şi dorească, măcar.
Ah, la naiba! M-a văzut că plâng şi s-a schimbat la faţă.
Nu plâng din cauza ta, calmează-te.
Şi se apropie ameninţător, vrea să mă ia în braţe. Hop, doi paşi înapoi şi privirea de hai că nu suntem prieteni. Gata, am şters şi ultimele urme de slăbiciune de pe faţă, am lăsat ultimele urme de mascara pe sub ochi. Ceva trebuie să-mi amintească mereu de greşeala de noaptea trecută. În mintea mea se construieşte, aproape fără voie, scena de final:
Eu: Te mai văd?
El: Poate că da. Nu ştim ce va fi dar facem noi cumva să dăm unul de altul. Şi zâmbeşte complice.
Mă strânge în braţe tare şi mă sărută pe frunte. Apoi pleacă. Mă mai priveşte o dată înainte să urce scările trenului. Eu fug spre el şi îl sărut printre lacrimi.
Mă trezesc din visare. În faţa mea, o lacrimă cade pe-o umbră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu