Nice to meet you. I love you.

Bătăi în uşă.

A: Daa?? Încă nu m-am obişnuit (şi nici nu cred că vreau!shhhht! ) să răspund în chineză. Mi se pare că-mi pierd din identitate. Mă mai scap în engleză din când în când dar aia-i altceva. Doar efectul globalizarii.
T: (cu o voce stinsă) It’s Tami.
Pun laptopul deoparte, căştile din urechi le scot rapid şi merg să-i deschid. Cu capul aplecat şi cu paşii puţin cam grei, se duce spre patul meu şi se rezeamă de perete. Abia atunci îi văd tristeţea din  zâmbet şi marea agitată din ochi. Prima lacrimă arde pe cearşaf. Deodată-mi simt şi eu inima cum bate mai tare şi aştept, ascult, tac.
A: Ştii ce? Mâine mergem să luăm bilete de tren şi plecăm de aici. Unde vrei...Dalian, Qingdao...ne prinde bine o gură de aer proaspăt!
M-a privit uimită, s-a oprit pentru câteva clipe furtuna din ochii ei albaştri şi-am văzut o rază timidă de soare răspunzând: mergem!

~Knock, knock on the door.

A: Daaa? I’m still not used to (and don’t even want to! Shhht!) answering in Chinese. I feel like I’m losing my own identity. I sometimes do it in English but that’s just...different. The effect of globalization.

T: ( with bated breath) It’s Tami.

I put the laptop aside, quickly take the earphones off and rush to open the door. Her head bowed and her steps a little heavy, she enters the room and goes directly to that particular spot on my bed, leaning her back against the wall. Only then I read the blues in her smile and the heavy sea in her eyes. The first tear is burning on the flowered sheet. Suddenly, I also feel my heartbeats running faster, faster and I wait, I listen.

A: You know what? Tomorrow we’re goin’ to the railway station, buy train tickets and go away from here. Wherever you want...Dalian, Qingdao...a breath of fresh air would do us well!

Wonderingly she looked at me, stopped for a few moments her blue-eyed storm and I caught a glimpse of a shy ray of sunshine answering me: let’s go!~

Veneam de la sală zilele astea şi mă gândeam cu ce o asociez eu pe ea. În primul rând, cu o frânghie. Una groasă, aşa cum vezi prin filme, făcută din mai multe cearşafuri legate între ele. Pentru că a intrat în 404 atunci când aproape că mă prăbuşeam şi a întins repede, repede sfoara şi m-a tras în sus. O dată, de două ori...şi acum o mai face din când în când.
În al doilea rând, cu un carneţel. Unul micuţ şi simplu, care nu sare în ochi. Şi asta deoarece atunci când am fost în Qingdao, prima dată când i-am văzut carneţelul cu notiţe de peste tot, m-a speriat şi m-a fascinat. Mereu mi-am dorit să am răbdare să scriu despre lucruri care par atât de neinteresante atunci când le trăieşti dar, asemenea vinului, capătă valoare (savoare) cu fiecare zi ce trece. Cred că, de fapt, carneţelul ăla este cel care a făcut ordine şi în timpul şi gândurile mele: le-a ordonat, le-a aruncat la gunoi pe cele dăunătoare, le-a înlocuit cu vise, amintiri şi momente de prietenie veritabilă drept suveniruri chinezeşti.

Dar ăsta nu este singurul motiv. Pentru cine a văzut filmul „The Notebook” şi ştie că este unul dintre acele filme la care trebuie să plângi...da, aşa este ea. Genul de fată care pare să urmărească filmul ăla fără oprire. Sau, mă rog, cert este că reacţia emoţională este aceeaşi. (Tami, aş fi uitat să pomenesc despre această latură a ta dacă nu aş fi ciocănit la uşa ta exact atunci când urmăreai un alt „notebook”.)

~One of these days I was returning from gym and was thinking what is that special thing (stuff) that I can associate Tamara to. And, first of all, it came to my mind...a rope. A thick one, the type you find in the movies, made of countless sheets tied together. Why this weird similitude? Because, some months ago, when she first entered 404, I was almost crashing deep inside and she quickly, quickly held the rope and raised me up. Once, twice...even nowadays she keeps doing it, from time to time.

Secondly, I would associate her to a notebook. A comfortably small one, not fancy or too colorful. And that’s because on our trip to Qingdao, when I first saw her notebook with small pieces of writing from all her travels or remarkable going-outs, it both fascinated and scared me. I’ve always wanted to be as diligent as to write accounts of all the apparently ordinary events in my life which, like the wine, become more and more valuable, as time passes. I guess that notebook, her notebook, also tidied the room of my time and thoughts: put them in the right order, threw away the useless and harmful ones, replacing them with dreams, memories and genuine friendship moments as Chinese souvenirs.
Moreover, do you remember the movie “The Notebook”? I think it’s one of those movies that makes everybody cry. Well, yes...Tami is that kind of girl who seems to watch that movie over and over again. Or, at least, the final reaction is similar. (Tami, I would have forgotten about it if only I hadn’t knocked on your door right when you were watching some “notebook” movie again).~

M-a întrebat dacă încă mai iubesc. Am răspuns fără ezitare şi abia apoi mi-am dat seama că, până să îi răspund ei, nu ştiam că ştiu răspunsul la întrebarea asta. 

~She asked me if I still love. I answered, without hesitation, and it’s only after that I realised that, until hearing her asking me, I had no idea I already know the answer to this question.~

Ştii ce? Vreau să ne întâlnim curând, să ne aruncăm pe canapeaua multicoloră moale de unde putem vedea tot oraşul cel însorit, să savurăm cafeaua călduţă cu mult lapte, să ne simţim de parcă lumea e departe, şi totuşi să pară că e sub noi. Să-mi spui că acolo ţi-ai petrece restul vieţii, fără regrete.

~Know what? I want us to meet again soon, to jump on the multicolored fluffy couch from where we can admire the whole sunny town, to enjoy the lukewarm coffee with a lot of milk, to let ourselves feel like the world is a faraway place, and still look as if it’s right under us. To listen to you telling me that it’s here that you’d spend the rest of your life, without regrets.~