Gand prin esemes

Iartă multe lucruri celorlalţi, nu-ţi ierta nimic ţie.

Sunt de acord. Până la un punct. 

În ultimul timp, mi s-a spus adesea că trebuie să învăţ să mă iert, să accept greşelile pe care le-am făcut întrucât nu suntem perfecţi, să mi le însuşesc ca pe nişte simple întâmplări din care trebuie, mai mult decât din oricare altele, să învăţ să merg mai departe. Cu mersul meu de raţă (aşa cum zice mereu Dana) aka mersul de Magheru, cu pasul mai puţin grăbit decât înainte, ca să am timp să observ, înţeleg, aleg bine. 

Sau cum îmi repetă V.mic iar mintea mea l-a recepţionat ca pe un mesaj care trebuie să răsune, în mod obsesiv, până e asimilat: trebuie să învăţăm să pierdem. Ăsta e rolul nostru pe pământ. După ce am învăţat să pierdem, am învăţat să câştigăm tot (ce ne-am putea dori vreodată). Iar când vorbesc de pierdut, mă refer, mai ales, la momentele în care eu îmi greşesc mie însămi prin alegerile pe care le fac, mai mult sau mai puţin înţelepte, şi care, în final, nu fac altceva decât să îmi umple sufletul de regrete. Suntem doar oameni, suntem supuşi greşelii.

Cred că ceea ce vrea să spună autorul acestui citat este să îi ierţi pe cei care-ţi greşesc (oricum, asta o faci tot pentru tine şi sufletul tău), să te ierţi pe tine atunci când uiţi să-ţi fii devotată şi uiţi să asculţi de vocea bună din tine, dar să nu uiţi niciodată de greşelile astea. Doar amintirea lor şi a durerii de după conştientizare te vor opri să le repeţi. E destul de simplu, zic.