Mi-e dor să mai scriu aşa cum o făceam cândva. Mereu. Nu aveam somn, deschideam laptopul şi mă apucam să scriu. Eram entuziasmată şi plină de vise, mă apucam să scriu. Îmi venea să zbier de nervi, veneam la computer şi tastam ca nebuna. Era drogul meu, acel ceva al meu care-mi reda echilibrul şi acel ceva pe care nimeni nu mi-l putea lua.
Sau da. Căci astăzi, dacă mă reapuc să citesc ultimele postări, nu spun mare lucru despre mine cea de acum. Iată că mi-am găsit şi motivaţia pentru care ar trebui să nu îmi abandonez mica pasiune sau viciu sau eliberare (ce-o fi) nicicând: ca să-mi stabilesc şi eu o coerenţă a trăirilor. Să văd unde-am crescut, unde m-am împotmolit, unde uit şi nici că vreau să-mi amintesc, unde m-am zgâriat şi...uau, acum nu am urmă!
Mulţumesc Mih. Aproape că uitasem de locul ăsta al meu, şi numai al meu, unde îmi place la nebunie să ştiu că mai poposiţi şi voi, oamenii dragi ai sufletului meu. De fapt, fiecare gând de-al meu sper să ajungă cumva la voi, poate unele sunt mai personale decât altele, dar toate, şi fiecare în parte, este scris într-o singurătate (doar) aparentă.
Vreau sa cred ca Mih sunt eu:))
RăspundețiȘtergereSpor la scris:*
Adevărul este că tu eşti Miha :) Dar mă bucur că ai crezut asta pentru că, de fapt, şi tu ai avut un mare aport în motivarea mea şi ai fost în gândurile mele atunci când scriam.
RăspundețiȘtergereTrebuie să mai ieşim. Spor şi ţie! :*
Iesim,cum sa nu:*
RăspundețiȘtergereTe iau la un concert la Foisor odata!