Mi-a rămas vie în amintire ultima discuţie cu Adors. Stăteam amândoi în patul lui de o singură persoană, amândoi cu chef să stăm pe spate şi să privim la tavan de parcă ar fi fost chiar o fereastră către cerul plin de stele, acel cer plin de stele. Iar vântul de ianuarie adia călduţ în cameră.
Când mă gândesc la el şi la noi, mă gândesc la natură, la tot ce ne-a legat şi tot ce a ajuns, încet, încet să ne despartă. Mă gândesc la pescăruşii agitaţi deasupra Dunării, în miezul zilei, la cer înstelat şi la noi ca două mici stele pe pământ, la flori şi la zăpadă. Pe toate le-am trăit şi le-am iubit la unison, fiecare în parte încă ne mai leagă, la fel cum toate ne-au despărţit.
Tăceam. Dac-aş fi ştiut că e bine să vorbesc, l-aş fi strâns tare în braţe. Aş fi stat cu capul lipit de pieptul lui şi cu mâna lui peste părul meu mângâindu-mă ca-ntro poveste. Dar aşa...am stat chinuită de un sentiment de aşteptare, şi teamă că aşteptarea va lua sfârşit.
Şi...ce facem acum? rosteşte, în sfârşit, vorbele pe care i le auzisem dinainte.
Nu am idee. Eu voi... încep să silabisesc ceva cu vocea tremurândă.
...pleca. Aşa că nu are rost, nu are rost să fii aici.
Ridicându-mă din pat şi cu lacrimi deja uscate în suflet, îmi vine să mă întorc să îl sărut. Niciun sărut din lumea asta nu mi s-a părut vreodată mai firesc. Dar chiar în acel moment îmi răsună în minte nişte vorbe:
Tu poţi continua să mai cauţi. Dar să ştii că el e dragostea vieţii tale. Şi tu a lui.
Mă opresc şi îl privesc. Ochii ăştia negri mi-au vorbit întotdeauna.
Şi plec.
Kelly Clarkson feat. Justin Guarini - Timeless
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu