În viaţa mea, septembrie a adus mereu o brumă de nostalgie. Da, nostalgie, desi sună cam trist. Şi nu mai ştiu dacă mereu, dar ultimii ani mă fac să cred că mereu.
Nu îmi amintesc exact dacă, copil fiind, iubeam toamna, dar ştiu sigur că-mi plăcea să strâng castane. Era ca o răsplată pentru faptul că înduram, fără să mă revolt, începutul şcolii. Şi ieşeam în faţa blocului, acolo unde copacii bogaţi deveneau zi de zi tot mai golaşi, şi o luam pe Ami de-o mână şi alergam printre frunze. Aud şi-acum perfect sunetul frunzelor ruginite foşnind sub picioarele noastre, şi o văd adunându-le într-o pungă. Aşa face şi astăzi. Cu visele. Iar mie-mi place să o privesc, să mă uit la ea cum adaugă în fiecare zi la cutia cu vise, aşa cum făcea odinioară la punga cu castane.
În seara asta, am învăţat că iubirea de toamnă se deprinde. Ne-am plimbat toţi trei pe Faleză, ca-n vremurile când Faleza ne părea atât de departe ne-am hlizit, am făcut câţiva paşi de dans printre primele frunze din toamna lui 2011 şi ne-am dat în leagăne. Apoi, am decojit nuci şi le-am ronţăit în acelaşi ritm. Al copilăriei.
VIVALDI - TOAMNA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu