Imaginându-mă alchimistă

Când îţi doreşti un lucru, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale.

Mi-am dat eu seama că cel mai greu este să te decizi ce este ceea ce îţi doreşti. Cu adevărat, cu sinceritate, din adâncul sufletului tău. După ce reuşeşti să desluseşti acest mister (majoritatea oamenilor nereuşind vreodată să o facă), lucrurile vin de la sine: munca susţinută (şi plăcută, căci ştii ce mare bucurie-i va urma), credinţa şi împlinirea a tot ceea ce, cu puţin timp şi gânduri în urmă, era doar o poveste imaginată în miez de noapte.

Analizând la rece, eu sunt împotmolită în prima etapă şi vreau să ies la lumină, dar parcă…nu prea vreau. Mă sperie gândul că odată ce iau o decizie, sunt pe un drum, un drum care mi se va arăta destul de clar. Dacă am răbdare (greu, greuţ) şi ochii larg deschişi ca să văd semnele. Iar un astfel de drum implică să nu mă mai întorc, eu fiind încă prinsă în trecut. Şi da, am ajuns să cred că gândul de a fi fericiţi ne sperie.

La asta munceşte, practic, M. Luv. Nu ştiu dacă o face conştient, dar efectul asupra mea este acela de a mă face să mă analizez, să mai înţeleg una-alta despre mine, despre ce am făcut, despre ceea ce fac (greşit sau nu, deşi termenul de greşit nu prea-i există în vocabular), despre ceea ce aş putea face. M. Luv este, în faţa mea, imaginea omului care a imaginat şi, a doua zi de dimineaţă, a început să-şi trăiască visul. Iar când spun a doua zi exagerez, a fost vorba de mai multe zile, luni, poate ani, dar ceea ce vreau să subliniez este puterea voinţei. Iar când spun vis, nu mă refer la o dorinţă universală, ci la o dorinţă personală. Căci fiecare dintre noi avem un vis, două, trei, câte vrem şi putem duce.

Aflându-mă în toiul lecturii Alchimistului lui Paulo Coelho, nu am avut cum să nu remarc repetitivitatea acestui citat, la fel cum nu am putut rămâne neatinsă de ideile autorului în legătură cu omul şi rostul lui pe lume. Totuşi, în ciuda profunzimii cărţii, eu, o fiinţă puţin cam prea sentimentală, îmi amintesc mereu de momentul în care am auzit prima dată vorbele astea. Eram la Pbr acasă, acum câţiva ani, după una dintre scurtele dar desele noastre despărţiri, şi am văzut citatul printat pe o foaie şi lipit pe peretele lui portocaliu. L-am întrebat ce e şi mi-a spus că e o vorbă foarte înţeleaptă a lui Paulo Coelho, din Alchimistul  (carte pe care el, cred, că o lectura atunci). Na că după doar câţiva ani, vin şi eu din urmă. Dar vin şi cu visurile la pachet, acum muncesc la prepararea lor şi-s aproape gata coapte, să nu lăsam Universul să sa plictisească. Zic.

Spice Girls - Holler