Vino să visăm în Braşov!

Mereu îmi spune M. Luv să mă bucur de fiecare clipă a vieţii mele. Aşa cum vine, aşa s-o şi iau în braţe, să n-o las să-mi scape oricât s-ar zbate ea. Mai ales dacă e una fericită căci o să-mi facă inima să bată tare, tare cu pasiunea unui tango; mai ales dacă e una tristă căci sigur are să-mi spună ceva important; mai ales dacă e una care, aparent, nu aduce nimic nou sufletului meu, căci sigur aduce dar are un ambalaj mai chinezesc, aşa. 

Nu ştiu cum să vă spun da’ mi-e rău dor de mare...

Parcă aşa începe Chirilă una dintre piesele alea faine cu şi despre mare: Vino să visăm sub apă. Dar mie nu mi-era dor de mare. Mie mi-era dor de Piaţa Sfatului, de aruncat o privire-n sus şi văzut tronând deasupra oraşului alea 6 litere albe şi mari, de un cer senin şi-o plimbare aproape de el, de o rază de soare cu dinţi, de o supă Gulaş şi de-un Frappe (înlocuit cu un Latte, fapt datorat necesităţii adaptării la temperaturile acestui sfârşit de octombrie), de o deschidere a ferestrei, în zori, şi respirat aerul proaspăt şi rece, neschimbat de anul trecut. De un luat de mână neatent pe acordurile grăbite ale unui hai că-ntârziem, de un nu pot să cred c-ai venit din privire, de un nici nu ştii cât am visat clipa asta din zâmbetul răspuns. 

Cât despre descoperiri, una este brunetă şi creaţă (politica blogului meu nu permite să dau nume aşa că-i voi spune Chocolate M.) şi îndrăgostită şi mi-a reamintit cât de mult iubesc discuţiile la cafea prelungite până după masa de prânz, complicitatea feminină atunci când uiţi că mai există, cheful de viaţă într-o viaţă guvernată de iubire. 

Cu fiecare zi, îmi vine să dau tot mai mult la licitaţia vieţii pentru oamenii optimişti şi să rostesc un Mulţumesc cu voce tare pentru că şi-au făcut loc şi-n existenţa mea, pe alocuri golaşă până atunci.

Aşadar, de astă dată, am adaptat: Vino să visăm în Braşov.